Star Trek Beyond 3D (2016) – Ultima frontieră, tot înainte!

Minunată alcătuire scoaseră Justin Lin (Fast and Furious) și coscenaristul Simon Pegg (care și-a luat partea leului, făcându-și propriul rol mai șmecher ca în Star Trek Into Darkness, având parte de cliffhanger la propriu și întâlnire c-o extraterestră sexy as hell).

Povestea se desfășoară foarte clasic și cuminte (ca să ne pună răbdarea la încercare) până spre jumate, când încep surprizele, pentru ca, în final, să avem apoteoză, cu mesaj frumos, grăit polifonic. La început, dăm peste un căpitan Kirk plictisit existențialist, că trecură ani și ani fără nimic demn de consemnat în cronicile spațiale. În jurnalul de bord consemnează că nu prea știe ce caută și că echipajul se ocupă mai mult cu combinatul și răscombinatul: cupluri apar și dispar, se compun, descompun și recompun, până și Spock cel vulcanian a căzut în păcatul oricărui purtător de genitale masculine de a-i face curte – cam zadarnic, cum altfel – Uhurei (Zoe Saldana). Să fii logic înseamnă să fii naiv și nu foarte pregătit pentru viața de cuplu, iar Spock o simte pe propria-i piele, spre amuzamentul nostru (răutăcios).

Dar iată că aventura cheamă din nou Enterprise-u’, sub forma unei – banale la început – misiuni de salvare a unui echipaj extraterestru, aflat dincolo de o nebuloasă. Unde, nerăbdător și însetat de sânge de orice culoare, villain-ul Krall așteaptă să-și arate mușchii. Sunt ei mai aprigi ca ai lui Khan din 2013? Sincer, încă l-aș prefera pe machiavelicul întruchipat de Cumberbatch, dar poate e doar o chestiune de gust. După un debut destul de banal (în care Krall pare un brainless cu gându’ fix, kill-kill-kill-em-all), antagonistul dă fiorii promiși. După gustul meu, l-aș fi răsucit măcar încă o dată, ca să fie și mai mare derută.

Misiunea de salvare se dovedește a fi o capcană (gen facerea de bine…), dar nu aici stă nervul. Ci în faptul că, de-a lungul confruntării (copleșitoare ca imagine, că uiți de tine și de cei din jur), personajele principale se confruntă cu propriile probleme interioare. Spock e mai uman ca niciodată: îl vezi râzând (fără să fi consumat nimic dubios), îl auzi filozofând asupra condiției limitelor ființei (s-a tradus, neinspirat, „mortalitate”, dar, în rest, traducerea e excelentă). Spock face pereche cu cinicul Bones, puși în situație de supraviețuire. Dialogul lor (drăgălășeală reciprocă prin contraziceri „constructive”) este, deși simplu, exemplar.

Tot Spock e protagonistul laturii nostalgice a filmului: câteva omagii adresate vechii serii (cu bătrânul Spock, jucat de Leonard Nimoy, RIP) ating fanii în rărunchi. Simplu, direct, de neuitat. Dintre cele mai mișto referințe din tot ce am văzut în ultima vreme.

Coscenaristul Simon Pegg injectează umor exact cât să nu denatureze spiritul, „serios”, al seriei. În situațiile tensionate, se strecoară zâmbet, fără să fie afectate cu nimic gravitatea lor. Anton Yelchin (Chekov) contrapunctează, cu limbajul lui „științific” („legătură ciberpatică”!) pronunțat cu accent rusesc într-un fel absolut demențial. (RIP, Anton, o să ne lipsești.)

Noul Star Trek se apropie de perfecțiune. Concurează, relaxat, cu Star Wars The Force Awakens. Dacă prima jumătate ar fi fost pe măsura celei de-a doua, eu i-aș fi dat câștig de cauză. Poate – cine știe – următorul va fi chiar mai bun.

Un regal, aseară. O scânteie de genialitate din partea scenariștilor (în privința rolului muzicii în Univers, abordare cu umor inspirat, nu intru în amănunte, să nu spoilerez), un spectacol vizual de văzut în 3D și o ultimă imagine, care frizează sublimul.

(Apropo de sublim, aseară, după vizionare, în metrou, un tip avea tatuat pe brațe Der Wanderer über dem Nebelmeer al lui Caspar David Friedrich. Wtf!)

Notă: 9