Sully (2016) – Avion cu motor, fii mai convingător

În 2009, după ce niște păsări îi distrug motoarele, pilotul Chesley „Sully” Sullenberger reușește să salveze (toți) pasagerii în urma unei decizii deștepte: nu încearcă să se întoarcă la aeroport, ci aterizează pe râul Hudson. Cum e și normal, a devenit pe loc erou – deși, logic, erou e ăla care riscă ceva (după gustul mulțimii, măcar propria-i viață). Or, el n-avea încotro… În fine, omul e de toată lauda, „erou” sau nu. 

Așa cum le șade bine eroilor din viața de zi cu zi, e modestia întruchipată (I’m just a man doing his job). Evident, personajul nu putea fi jucat decât de Tom Hanks. În schimb, filmul nu era obligatoriu să fie dat pe mâna lui Clint Eastwood: regia e OK, dar simțul narativ l-a părăsit complet pe octogenar – ca să ne mai amintim și recentul dezastru American Sniper.  

Fiindcă zborul fu scurt (doar 208 secunde), filmul se axează pe ancheta de după: National Transportation Safety Board caută țap ispășitor, nu se înțelege prea bine de ce – o sugestie ar fi apropo de bănuții pierduți, dar pe tema asta nu se insistă suficient. Deci, noi știm doar că anchetatorii vor să demonstreze că Sully ar fi putut să salveze situația întorcându-se bine mersi pe aeroport. Pilot cu 42 de ani de zbor, ăsta îi bate la fund, părintește. Nicio dramă, niciun stres, nici strop de suspans. Vreo îndoială în sufletul lui Sully? Greu de spus, fiindcă avem o chestie mai degrabă schizofrenică: pe de o parte, pilotul e mai sigur pe el nici că se poate (așa cum e normal), pe de alta, niște trăiri care ridică întrebări. Ca de exemplu… 

Filmul începe cu o secvență în care avionul pilotat de Sully intră-n clădirile din New York ca dinții în biscuit. Alarmă falsă: e „decât” un coșmar al lui Sully, că, vezi bine, s-a lăsat cu traumă. Ieftinul, rizibilul procedeu e reluat când, la tv, o reporteriță zice: e Sully un erou sau un escroc? Adică: trauma amenință s-o vireze spre mania persecuției. Iar noi ne-am fi bucurat să fie așa, doar că… Tot coșmar, of… 

Restul e adaos: discuțiile cu nevasta la telefon sunt gen „ai văzut la tv? Dar eu sunt bine”, „te iubesc și eu”. Ceva din tonul lor te face să crezi că au niște probleme în căsnicie, dar rămâi cu crezutul. În general, dialogul este repetitiv și incredibil de plat – noroc cu Hanks, că-i dă veridicitate (pe cât se poate). 

 Două (doar două) flashback-uri ni-l arată pe Sully în tinerețe, o dată învățăcel, o dată pe un avion de luptă – info zero, legătură cu restul, ioc. Era suficient că a spus de trei ori că are peste 40 de ani de experiență. 

Vedem pasageri cum se îmbarcă (unii au întârziat), apoi cum trimit SMS-uri de adio celor dragi (sau „vedea-te-aș în locul meu” dușmanilor), apoi cum sunt salvați… Ceva emoție? Nu e timp destul să creezi o subpoveste, deci nu. Singurul loc în care începea ceva cât de cât dramatic e acolo unde Sully vorbește cu controlorul de trafic Patrick Harten: tânărul e disperat că nu poate să facă nimic – apoi, scenariul îl lasă baltă, amintindu-și de el la final, când Harten află vestea cea bună. Ce diferență față de alt film, tot despre avion prăbușit și pasageri salvați, Flight! 

Imaginea e OK, dar nu-ți rămână în memorie. În schimb, eu unul nu pot să uit ghiulul de la Air Force Academy pe care-l poartă Hanks, atât de mare, că, la prim-planuri (când posesorul vorbește la telefon, de exemplu), atrage atenția asupra lui. 

Fiindcă lui American Sniper i-am dat 5.5, ăstuia n-am cum să-i dau mai puțin, deși e mai OK. 

Notă: 5.5