T2 Trainspotting (2017) – Prima seringă nu se uită niciodată

Cum se exprimă foarte plastic Julian Hoxter, un teoretician al scenariului, nu-l obliga să-ți dea palme încercând o poveste cu drogați, oricât de ispititoare ți s-ar părea, mai bine apucă-te de una ca lumea, în care să creezi ceva dramă din relația dintre personaje și/ sau dintre acestea și mediu. 

Cumva, Trainspotting (1996), a cărui continuare tocmai a apărut în cinema, se achita onorabil față de realele exigențe cu care se confruntă un script: situațiile comportă ceva nerv și te lipești – cel puțin – de personajul principal, Mark Renton (Ewan McGregor), un drogat care vrea să scape din lumea lui, cu prețul de a le da țeapă tovarășilor de liniuță, seringă și tunuri. 

În egală măsură bântuit de remușcări pentru țeapa lui de acum 20 de ani și în pericol să n-o mai ducă mult (deși are o viață flagrant de sănătoasă pentru un trecut atât de „glorios”), Mark se întoarce la locurile de baștină, să se reconecteze cu trecutul, într-un fel apropiat de cel din Fragii sălbatici a lui Bergman (fiindcă avem și aici proiecții duioase cu scene din copilărie/ adolescență). Lăsați în urmă, băeții lui, aceiași loseri zbătându-se în sărăcie și planuri de căpătuială, se prezintă în felul următor. Simon este peștele unei bulgăroaice, pe care o pune să prindă în capcană perverși pe care, pe urmă, îi șantajează cu filmulețele picante. Visul lui: să deschidă o saună (a se citit „bordel”). Spud, care se tot întoarce la marea lui dragoste, heroina, e pe cale să-și ia adio de la viață, ceea ce e în contradicție cu dorința lui Mark de a-și revedea tovarășii teferi – în consecință, îi-salvează-viața în-ultimul-moment. Cel mai ghinionist pare a fi Begbie, care a lustruit gratiile 20 de ani și acum, că mai are 5, a hotărât s-o șteargă, într-un mod dramatic (pune pe unul să-l rănească). E o nouă coincidență, având în vedere că Begbie e cel mai doritor dintre toți să dea ochii cu Mark. De ce? Simplu: ca să se răfuiască cu țeparul. Întâlnirea lor survine cam când ne pierdem și noi răbdarea urmărind scene izolate, fără o linie hotărâtă. De exemplu, Begbie dă pe acasă, unde băiatul lui e student – un pretext să bagi deja convenționalul conflict tată-fiu la nivelul idealurilor. Evident, Begbie îl vrea pe junior partener de găinării, evident că juniorul are altele în cap. Funny? Să zicem un da cu juma de gură. Pentru că și aici, ca și peste tot unde se încearcă chestii comice, dacă nu avem coincidențe îndoielnice, situațiile țipă a convențional. 

Spuzind de nostalgie (cu cadre ilustrative destul de proaspete, cu discuții în care se evocă prima seringă și alte chestii, dintr-un punct de vedere care ocolește ipocrizia), T2 încearcă, pe lângă câteva previzibile mușcături social-politice (suntem în Scoția, remember), și o tematică meditativă pe marginea moralei: cum ne împăcăm cu trecutul, care nu e întotdeauna înțelegător cu noi, c-am făcut și boacăne. E poate punctul forte al acestui film, sincopat, nehotărât în a lega o acțiune coerentă, dar care se menține în coordonatele, care frizează fantasticul, care au făcut din primul Trainspotting o producție distinctă, multipremiată. Din păcate, doar atmosfera (mai mult pentru fani) nu e suficientă. E ceva gen după 20 de ani, depănăm amintiri (ajutați și de Spud, care devine cronicarul gestei foștilor bagabonți) și stăm cuminți. Prea cuminți. 

Notă: 6.5