Takers – let the winner take it all!

John Luessenhop pune cărţile pe masă şi îi arată lui Joe Carnaham (Smokin’ Aces 1&2) 5 aşi în loc de 4: 2 bro şi 3 caucazieni. Noi sperăm să nu fie ultimii pe care-i are: poate asistăm şi noi la renaşterea filmului de acţiune (sau cel puţin a heist-ului)… Fiindcă Takers e un jaf de film – ceea ce e un compliment, normal! Dar c-un ghiocel…

Comparaţia cu Joe e premeditată… Păi fiindcă A-Team-ul lui are pe imdb 7.1, faţă de 5.3-ul lui Takers. Nu e cinstit. Adică, să nu mă înţelegeţi greşit: Aces sunt nişte action-uri decente. Ca şi Takers. Dar nu A-Team, remake or not… Iar într-un genre, „decenţa” e totul. Treabă de artizanat, bre, dar ce piese poa’ să iasă!

Cum ziceam… Cinci şpilări numa’ tatuaje şi costume Brioni, Canali sau Bottega: doi frăţiori (de sânge, după mamă şi etnie) şi trei blonzulii, puşi pe jafuri istorice şi cu diplomele de spărgătorii anului umplându-le pereţii…

Până când apare al şaselea şi le strică pentada. Proaspăt ieşit de la mititica, Ghost (ta-na-nam) emerge fix la servirea şampaniei şi le zugrăveşte convingător următoarea lovitură. Într-un mod atât de elocvent, încât băieţii pun mâna pe puşcoacele încă fumegânde şi purced la action.

Numai că treaba-i cu dus, dar cam fără întors. Abstracţie făcând că al şaselea nu se ştie prea bine ce învârte (mai jinduieşte după fosta, care s-a combinat cu altul din gang sau nu? le poartă pică băieţilor că el a rămas pe bară un an sau nu?), mai apar din culise nişte mafioţi ruşi fioroşi (ştiu, e un pleonasm), iar un Matt Dillon pe post de poliţist-neortodox le suflă în ceafă la tot pasul, de-i ia cu dureri de cap. 

Şi ca să-ţi arate că nu-i e frică de părerea ta de consommateur-connaisseur, Takers mai bagă în ţesătură şi câte un fir sentimental (sora unuia dintre negrii are o viaţă urâtă, în contrast cu luxul în care trăiesc membrii frăţiei). Nu te impacienta, e doza maximă admisă. Şi îi ierţi imediat ce îţi derulează în faţa ochilor un splendid spectacol de aşchii şi cartuşe dansând în slow motion pe gresie de 100 de parai metrul pătrat.

Da, este previzibil ca story. Dar nu şi ca decupaj. Mai mult de jumate din film e urmărire. Dar nu de asta e imprevizibil, ci pentru că secvenţele de acţiune sunt mai scurte sau mai dilatate decât cum s-ar cere într-un „clasic”. Iar montajul… Outstanding.

Pe chestia asta, John Luessenhop îmi pare de-a dreptul dubios. N-am văzut Lockdown, dar în afară de astea două nu pare să mai fi făcut ceva. Hm…

Fan al genului sau nu, filmul merită văzut, măcar de distracţie. Zic eu, nu zgârie retina nimănui. Care e amator de fineţuri poate gusta The Hop (Radio Citizen feat. Bajka) din coloana sonoră, în timp ce poate să cadă de acord cu mine că baletul slow motion al luptei finale pe muzica aia de vioară, fără niciun alt zgomot, frizează calofilia (ceea ce e perfect pentru un film „superficial”). Adică: frumuseţea luptei. Ş-atât.

P.S. Care recunoşti tabloul (fără să cauţi în disperare pe google imagini) din spatele celor doi bro înainte să intre in the last fight (cam pe la 1 h 30 min), respect… Şi o bere, ca să te motiveze să fii atent(ă).