Teenage Mutant Ninja Turtles: Out of the Shadows (2016) – Cowabunga!

Orice ar însemna cowabunga – nu e important. Sensurile, logica în general nu sunt neapărat punctul forte al TMNT. Baxter vrea să-l elibereze pe Shredder? Poate pentru că un savant țăcănit trebuie să aibă obligatoriu un stăpân ticălos – ce ziceți de logica asta. Shredder e gata să lase Pământul pradă extraterestrului ugly mofo Krang? Poate i-am supraapreciat capacitatea de discernământ. Anyway… E distracție? Din belșug! 

Care e cea mai mișto, mai emblematică, fază din noua serie TMNT? E atunci când un martor ocular al isprăvilor ninjălăilor în carapace povestește ce-a văzut (în 2014, o April/ Megan Fox surescitată îi relatează șefei, Whoopi Goldberg, cum i-a văzut ea pe țestoși rupând capete bandite). Evident, audiența ridică din sprânceană, îți ia temperatura, caută pe GPS cel mai apropiat spital de boli nervoase. 

O variațiune drăguță e când April le vorbește prietenilor ei cu nume renascentiste despre rinocerul și mistrețul vorbitori și violenți. Ei bine, ăștia sunt foștii deținuți Bebop și Rocksteady, acum foarte încântați de forma lor fizică („my man!”). Cum au ajuns ei așa e poveste lungă, dar îl implică pe noul lor șef, „temutul” Shredder, și un extraterestru cu gânduri ultradistrugătoare. 

Altă chestie problematizantă e că, dacă năzdrăvanii Bebop și Rocksteady au putut deveni bestiile care și-ar fi dorit să fie, poate că și orfanii noștri trăitori prin canale, țestoșii care-și pun carapacea la bătaie pentru orașul lor fără să primească nici măcar pizza gratis, poate că și ei se pot transforma în oameni, ca să nu li se mai spună freaks, să nu se mai ascundă, să aibă gagici (care era ăla în episodul trecut care-i făcea curte lui April? Mickey, parcă). Zic și eu… 

Shredder e chiar ceva mai dobitoc, ca să nu spun inert, față de prestația din primul TMNT. Îl salvează, pe de o parte, interacțiunea cu simpaticii idioți (așa cum, un alt side-kick, de partea „dreptății”, polițistul Jones, condimentează acțiunea cu skill-urile lui de hocheist). Pe de altă parte, raportarea la noul supernetrebnic – cumva, ești avertizat de la început că n-ai cum să iei în serios toată povestea cu invazia. 

Iar tot filmul e salvat nu atât de acțiune (obligatoriile scene comportând canale, zgârie-nori, avioane în picaj, junglă, cascade, gadgeturile care se strică să dea haz etc.), cât de extraordinara vervă a broscălăilor, temperată/ alimentată de înțelepciunea șobomaestrului Splinter, al cărui rol aici e mai redus, ceea ce e de bine. Cum spuneam și data trecută: nu poți să te superi pe ei. Naivitatea, entuziasmul, lipsa cinismului (cu care ne-am prea obișnuit când vine vorba de (super)eroi) și, nu în ultimul rând, o doză de amărăciune exact cât să nu îngrijoreze, dar să ni-i facă mai simpatici: frățiorii își merită numele de supereroi. Își au locul lor modest, dar deloc de neglijat. 

Față de primul? Mai complex, mai dezinhibat (și nu mă refer aici la faptul că Megan Fox, „sub acoperire”, e „silită” să adopte ținuta oficială a porno școlăriței), mai plin de culoare și nerv. 

Cowabunga!