Teenage Mutant Ninja Turtles – Să-i înfiezi, nu alta

N-ai cum să te superi pe filmul ăsta, deși are la bază unul dintre cele mai slabe, mai lipsite de originalitate scenarii de blockbuster din ultimii ani. Firește, ăsta nu este un impediment pentru Michael Bay (aici, producător), care-și pune amprenta la greu: atâta vreme cât poți să te joci, de parcă ai fi în părculețul pentru copii, pe zgârie-norii amenințând să pice din clipă în clipă în urma vreunei catastrofe, cât timp ai gadget-uri complicate ce dau bine doar lângă replici scurte, nu e loc de îngrijorare.

N.Y.-ul e terorizat de Clanul Piciorului, a cărui denumire trimite la specialitatea membrilor de a călca în picioare tot, de la capete până la idealurile ascunse înăuntru. Pe urmele fioroasei organizații se află băgăcioasa reporteriță April O’Neil (Megan Fox), al cărei ambiț e egalat doar de aspectul de păpușă proaspăt scoasă din cutie – trăsătura distinctivă fiind respirația precipitat de sexi în toate situațiile. În timp ce culege informații despre băieții răi la fața locului, apar vigilantes, mai mult văzuți în consecințele acțiunilor lor (câte-o umbră, luciri de obiecte tăioase, bandiți necăjiți etc.). Întâlnirea meclă la meclă n-o ajută mare lucru, că nu va avea dovezi – prilej pentru un joc semantic cu șefa ei (Whoopi Goldberg): ai nimic, (n-)ai știre. Concediată, April se va baza, în investigațiile ei pe colegul Vernon, a cărui empatie față de afacerile tipei e condiționată hormonal și care, normal, nu crede în existența testoșilor mutanți adolescenți ninja – iar când face cunoștință are o reacție pentru care îi iertăm platitudinea caracterului din restul filmului.

La conducerea Picioarelor e Shredder, un tip căruia îi place mai mult să se bată el însuși decât să-i pună pe subalterni s-o facă. La asta îl ajută o armură prea șmecheră care-l transformă într-un Silver Samurai updatat. În fața lui, șobomaestrul ninjălăilor, Splinter (Tony Shalhoub), n-are nicio șansă. Drumul spre distrugerea N.Y.-ului îi este deschis, în distrugere fiind implicată o substanță generic numită „mutagenul”, legată de trecutul experimental al țestoșilor. În toată treaba e implicat și industriașul Eric Sacks, poate singurul personaj cu o urmă vagă de subtilitate (susținută cu demnitate de William Fichtner).

(Mai ales) dacă sunteți nostalgici ai serialului cu broscuțe justițiare de la începutul anilor 90, ignorați avertismentele criticilor, iertați clișeele și intriga țac-pac și veți avea parte de distracție. Spre deosebire de mine, veți ști de la bun început care-i Raphael, care-i Michelangelo (aici, ușor libidinos vizavi de nurii lui April/Megan), toți patru, în definitiv, niște copii savuros de naivi, cu suflet pe măsura staturii, iubitori de clipuri cu pisici, devoratori de pizza (să trecem cu vederea că avem de-a face cu plasare produse): o gașcă pe cinste, mult mai simpatică atunci când și-o ia pe coajă (scuze, pe carapace) decât atunci când dă omoru’. Faptul că sunt un pic orfani și au fost crescuți prin canale le conferă o dimensiune umană suplimentară. Iar puși lângă ghiocica de Megan, așa dubioși fizic și igienic (că te și întrebi cum o mirosi în preajma lor), chiar sunt de efect. Pe lângă asta, veți fi martorii a cel puțin două faze meseriașe: o hăituială pe versantul înzăpezit al unui munte (compusă cu multă inventivitate) și un final battle pe zgârie-nori pigmentat cu umor.

În ce privește categoria 7-13 ani: va fi, garantat, satisfăcută.

Notă: 6.5