Terminator: Dark Fate (2019) – Vino cu mine dacă vrei să trăiești o aventură decentă

Mi-ar fi plăcut să zic „aventura/thrillu’ anului”, dar ar fi fost o exagerare. Că ne-am învățat: fioru’ nu ți-l (doar) bubuiala, iar dacă e hăituială, ne interesează mai mult cum se reflectă în psihicul personajelor decât împrejurările fizice ale goanei. Fiindcă e greu să egalezi finalul din primul Terminator (1984), care te păcălește de două ori: o dată că matahala a murit din cauză de camion incendiat, a doua oară când, rămas schelet metalic, ajunge bucățele în urma unei explozii – și muoare cu adevărat doar când Sarah pune presa hidraulică pe ea. (Finalul ăla se studiază în facultăți, din câte știu.) 

Ce-i drept, noul terminator (Rev-9 i se spune) trece de testul presei în primele cinșpe minute, că deh, e model nou, din ăla lichidu’ și mai știe și alte șmecherii – nu le zic (și nu vă uitați la trailer dacă vreți să vă bucurați de film). Oricum, acest Rev-9 (Gabriel Luna) e cel mai convingător terminator de la Terminator 1 încoace – piesa de rezistență nu e skillu’ ce-l deține (relevant, dar nu impresionant), ci privirea și zâmbetul cu care s-ar mândri orice sociopat, alea-ți rămân întipărite în minte. Ca să vezi perfidie la care a ajuns mașina viitorului, mai și grăiește-n argumente, încearcă să te facă din vorbe, ca să nu irosească biți. În rest, din fericire, are același fix (care nu face bine la sănătate oricine/orice-ai fi): să termine, să termine, să termine. 

Pe cine? Pe Dani. Care e o ea. Și e mexicană (in your face again, Trump). Și pe care o protejează tot o ea. Venită, în bună tradiție, ca și Rev-9 din viitor. În bună tradiție, apărută tot din scăpărici electrici și tot în pielea goală – de nu știi la ce să te uiți mai întâi, la ochii ăia minunați, la trupușorul lucrat la antrenamente în circuit sau la skillșii cu care rezolvă primii intruși iviți în cale (fiindcă e și nu e roboată). Grace/Mackenzie Davis îi dă clasă la capitolul charismă chiar și încăpățânatului diabolic robot exterminator: o combinație mișto de îndârjire și vulnerabilitate, de sălbăticie și afecțiune. (Pe Mackenzie poate v-o amintiți în rolul Mariettei din Blade Runner 2049 , rol cu trimitere clară la Pris/Daryl Hannah din primul Blade Runner.) 

Dacă n-ați văzut seria Terminator și vreți să înțelegeți ce se petrece aici, tre să vedeți totuși (sau să citiți niște sinopsisuri) la primele două producții din franciză (1984 și 1991). Atât. Celelalte trei producții pot fi trecute cu vederea ca și cum n-au existat. Fiindcă e un sequel (și, într-un sens, reboot) la Terminator: Judgment Day (1991). Într-un fel, e TJD într-o altă versiune – se poate spune și așa. De unde – bănuiesc – și grija celor care l-au făcut de a se ține de o structură clasică, fără fandoseli. (Nouă, fandoselile ne-ar fi plăcut, fiindcă ultimele trei producții, care au încercat să-și dea talente, precum Terminator Genisys , s-au făcut de râs maxim. Dar nu înseamnă că nu se poate.) 

Rol de bază are, în sfârșit, și Sarah Connor (mama la vechiul salvator al omenirii, John Connor, cum se știe, cu aceleași inițiale ca Jesus Christ), ajunsă la pensie cu un hobby: să termine terminatori (că mai apare câte unu’, cumva în virtutea inerției sau din zelul lui Skynet, care a trimis contra lui John mai mulți T, în momente diferite). Sarah, Dani și Grace (iar nume cu alură biblică, nu?) fac trio de gagici cu evidentă conotație feministă (implicațiile feministe există încă din primele T-uri, dar nu e aici locul să le aduc în discuție). Viitorul depinde de ele. T-101 (hei, Arny, ne-ai lipsit), că apare și el (altfel ar fi ieșit cu manifestații de stradă), e mai mult un accesoriu. Nu vă spun cu ce se ocupă T-101 (îmbătrânit și el), dar nu pot să mă abțin să nu menționez că se consideră foarte amuzant: faină autoironie cu referire la receptarea publicului, care a scos catralioane de meme pe tema „I’ll be back”, „Hasta la vista, baby” și „Come with me if you want to live”. 

Am mai lăsat un viitor în urmă. Sunt curios ce-o urma. Că sigur urmează. A fost un good bye (o să vedeți în ce sens), dar a fost și o promisiune, clar. Eu le-aș sugera producătorilor să devieze ușor și să dea următorul sequel pe mâna unui asiatic (poate din triada Chan-wook Park, Joon-ho Bong, Jee-woon Kim) sau a unui regizor occidental mai artsy (gen Villeneuve, care a făcut noul Blade Runner). Ar fi o gură de aer proaspăt. O injecție bine-venită de imaginație. E evident că formula clasică, prudentă, nu mai merge. De exemplu, prima întâlnire/confruntare dintre T și salvator în fața posibilei victime nu poate să egaleze ca thrill întâlnirea de pe holul spitalului psihiatric din Terminator: Judgment Day. S-o redai în aceiași termeni, fără un twist, o improvizație, e o imprudență. 

Sequel, reboot și omagiu adus primelor două Terminator, capodopere ale pop culture-ului –, Terminator: Dark Fate e satisfăcător: trecem peste faptul că misterul (cine, cum, de ce) se dezvăluie treptat, dar într-un mod stângaci și ne bucurăm de o acțiune cu ceva nerv, două personaje din viitor cu personalitate (dacă putem să spunem asta și în cazul robotului) și de un final chiar emoționant și cu miez. 

Notă: 7