Terminator: Genisys (2015) – T-1000 și una de nopți

Că basm oriental ce făcură ăștia din vechiul Terminator (1984) – numa’ că în loc de covoru’ fermecat băgară o mașina-timpului, care o găsești cam la orice colț de narațiune, gata să te poarte spre lumi mai mult sau mai puțin bănuite, mai mult sau mai puțin multiple (dacă știi teoria lui Hugh Everett, ești mai pregătit la ce se grozăvește aici). 

1984 – unul dintre popasurile temporale/ temporare ale beligeranților (oameni, roboți) – nu mai e ce-a fost. (Poate că nici 1066, 1453, 1789, 1914, dar să nu ne pierdem în detalii.) În acest moment, John Connor (cu inițialele Mântuitorului pre englezește, așa cum se știe), șeful Rezistenței împotriva roboților (din viitorul 2029), îl trimite pe omul de încredere Kyle Reese ca s-o apere pe mama lui (a lui Connor), fiindcă mârșavul tata la toți roboții Skynet, învins în luptă dreaptă, faultează trimițând, el primul, o bestie cu chip uman (a se citi „kip”) să-l omoare înainte de fașă pe rebel: adică, să moară mama lui, pentru ca el, răsculatu’, să nu apuce să existe, deci, nici Rezistența și nimic care să stea în calea inteligenței artificiale. Care inteligență a pus stăpânire pe oameni nici nu se mai înțelege când (1997? 2017?). Că-s viitoruri de mai multe feluri, capisci? 

De ce nu mai e 1984 ce-a fost? Nu fiindcă Orwell s-ar fi hotărât să schimbe o cifră în titlul cărții lui, ci pentru că Reese, odată ajuns în anul de grație, se trezește față în față cu o Sarah Connor, mamă de (viitor) erou… deja protejată. Ha. Nu prea mai e loc pentru el de babanul T-800, supranumit acum „Guardian”, poreclit cu drag „Pops” de cea care a crescut sub marele dorsal: Arnie își reia rolul de robot bun din Terminator 2, mai de treabă nici că se poate la categoria lui. Pentru el nu mai e loc de întors – e tată de fată și pare foarte conștient de asta (= nu tocmai fericit). Cu aceeași „delicatețe” de cyborg-primă-generație pe care i-o cunoaștem de peste 20 de ani, își terorizează virtualul ginere cu replici scoase din nemuritorul și încă în vogă dicționar terminare-omenire și cu priviri pline de subînțeles (= crunte). Atâția ani printre oameni, deh, ce vrei? E ca omu’. (Ceva mai târziu, aflăm cu maxim amuzament că se documentează despre arme pe un site de specialitate. Crecă în sequelul viitor, o să ne scoată la pescuit și-o să ne destăinuie care-i cea mai bună momeală.) 

Arnie e, cum v-ați prins, sufletul acțiunii (nu degeaba l-au pus primul pe genericul de început). Cyborgul cu biceps (pe vremuri) de 56 cm, care „vorbește monosilabic și comunică cu armamentul” (S. Short, Cyborg Cinema and Contemporary Subject), e acum „old, but not obsolete”, cum ține, cu mândrie, să specifice. Pielea – ni se explică – se deteriorează odată cu trecerea anilor, ca în cazul oamenilor, dar, în suflet, rămâne mare cât ecranul. The money shot în acest ce-o fi (că nu e nici remake, nici reboot, cu atât mai puțin sequel) se petrece între Schwarzy cel de-acum și Schwarzy din ’84 (unde era legendarul T-101). O confruntare plasată neobișnuit (în prima treime), dar care face toți banii. E în felul următor: T-101, gol cum l-a făcut Skynet-ul, descinde în timp, în 1984, și, pe când caută ceva de pus pe el (exact ca în primul Terminator), apare Arnie cel de acum: „Te așteptam.” Ioi, asta a fost mai de efect ca obligatoria mantră „I’ll be back” (la care s-a aplaudat în sală). Poi, te așteptam cu toții, bre. Tânăr, bătrân, whatever, doar să-ți mai vedem ochiul ăla roșu. Cum am mai spus-o: Arnie, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi! 

După cum unii dintre noi o știu, Terminator a fost, la începuturile lui, un low-bugdet cu un actor (A.S.) pe care nu l-ai pune să joace un rol de paj într-o piesă de Shakespeare decât dacă vrei caterincă. Cu un accent austriac care sună – dacă e să facem o paralelă – ca al unui recuperator basarabean într-o comedie românească. Dar chestia aia a rupt. (Dacă e să fim exacți, nu imediat ce i-au dat drumul în cinemale, ci după ce-a apărut pe VHS.) Așa rudimentar cum e (20% SF, 80% slasher, un hardcore 100%), Terminator și-a făcut loc, în pop cult, lângă Blade Runner, Alien etc. (Motivul pentru care James Cameron a fost pus să regizeze Aliens (1986) a fost tocmai potențialul pe care l-a arătat în Terminator. Că Aliens e cel mai slab din franciză, asta e cu totul altă poveste.) Unde vreau să ajung e că makerii lui T-G se dovedesc a fi foarte complexați și inhibați de gloria ilustrului predecesor. Altfel nu se explică de ce au ținut – cu simptomatică sfințenie – să citeze/ parafrazeze, să se țină de litera primelor T-uri, să încerce să danteleze – oriental, redundant – pe marginea acestora. T-G este o disproporționată notă de subsol – sapiențială și neverosimilă în același timp prin consecințele pe care le implică (mi-ar trebui încă un articol ca să rezum toate nedumeririle legate de acțiune, de incursiunile în timp). În cele din urmă, ni se dă senzația că se încearcă o justificare a existenței/ reluării francizei: evident că noua generație (15-25 de ani) nu va recepta la fel momentul princeps al francizei, dar asta nu înseamnă să restabilim niște date într-un mod în care parcă se cere scuze că Terminator nu e, logistic, pe măsura așteptărilor unor copii care au crescut cu laptopul/ tableta în poală. Makerii au încercat să facă totul mai complex (= mai veridic) și au stricat core-ul poveștii, i-au cam denaturat sensul. 

Pe de altă parte, T-G este și un produs la vremii noastre, așa cum primele T-uri erau copiii vremurilor lor. Dacă, în cazul primelor T-uri (1984, 1991), aveam teama dezastrului nuclear și nostalgia epocii industriale timpurii (a se vedea cum sfârșește al doilea robot, într-o oțelărie, adică „humiliation”), acum spaimele sunt updatate: se vorbește, printre altele, de „infectarea țesutului uman” cu „materie robotică” – a se vedea tonele de filme și seriale recente apropo de război biologic și nasty viruses. Pe lângă asta, mai apare pericolul global al manipulării prin software: Genisys nu mai e Skynet-ul slobozitor de rachete, ci un perfid program pe care și-l dorește oricine, fiindcă-ți dă și cablu tv, și telefon și net și mai-știu-eu-ce (lucrurile nu-s foarte clare și poate ar fi fost cazul să vedem totul și din unghiul de vedere al unui om obișnuit, inițial bucuros de achiziție). Adică, simți c-o să plătești cât nu face – cu libertatea ta (orice ar însemna). 

Sunt multe replici preluate din vechile T-uri (deși, și dintre cele noi, vreo două-trei sunt chiar memorabile). Evident, ca în cazul sequel-urilor, acestea au, în mare parte, funcție de (comic) „relief”, de destindere, cum e atunci când T-800 (Arnie) se interesează (roboțește) dacă Sarah și-a pus-o cu Kyle (ca să-l conceapă pe John Connor). (Hahaha…) E ceva umor aici, deși parcă nu mai are savoarea din cele vechi. Poate cel mai mișto lucru în sensul ăsta e detectivul O’Brien, martor al evenimentelor din 84, căruia colegii îi spun că e doar un bătrân nebun și bețiv obsedat de roboți. (Ca să vezi ironie între generații și omagiu amar…) 

Pentru rolul Sarei Connor, Emilia Clarke (Daenerys din Game of Thrones) mi se pare o alegere slabă – față de Linda Hamilton din primele T-uri. E prea păpușă (și, oricum, lipsită de aura pe care o are în fantasy-ul sus-numit). Și Sarei din primele filme i-a trebuit ceva timp să devină o luptătoare (vezi în T 2 ce mușchi i se umflă când face tracțiuni), plus că are un character arc mult mai complex încă în prima parte, dar mititica din celebrul serial e total pierdută aici. (Mai iertăm la faza – autoironică – când toți sunt prinși de polițiști și puși să pozeze la peretele cu centimetru. Acolo și Arnie are un rânjet genial.) Emilia e un copil dulce și cam atât. Empatizez cu oximoronii (hard în înveliș soft), dar ea nu mă face să simt că ar putea – dintr-un motiv (întemeiat) sau altul – să fie a bitch, o mamă furibundă de erou. Sorry. Mai grav e că monstrul sacru Byung-hun Lee face rol de umplutură, pe post de T-1000 (un liquid mother fucker). 

Cum necum, T-G e action reușit, te face să întorci pagina, așa sincopat cum e (și fără trucuri narative, ca minunatul double false ending din ’84). Fanii vechii serii vor fi, unii, mulțumiți de polireferințe (inclusiv o slaughtereală într-o secție de poliție și un cadru, același ca în ’84, cu un pantof Nike), dar, probabil, mulți se vor simți trădați. 

Este ceea ce merităm? Suntem noi nepermis de critici? Viitorul va decide. Până una alta, așa cum e, n-o să-l ratați – e blockbuster-ul verii. (Cel puțin deocamdată. Să vedem cum se comportă și Mission Impossible: Rogue Nation.) 

Văzut aseară, la avanpremiera pentru presă, în 3D. Nu pot să-mi dau cu presupusul cum e în alte formate, dar în 3D arată – cum se așteaptă oricine – meseriaș. 

P.S. Nu vă ridicați după începerea genericului de final. Mai urmează ceva. 

Notă: 6