The Adjustment Bureau –Philip K. Dick, trădat prin dragoste!!!

Ph. K. Dick îmi curge prin vene. Şi tind să cred că majoritatea celor care i-au citit măcar două cărţi importante ar recunoaşte că gândurile lor s-au resetat un pic după treaba asta. Ca să nu speculăm şi că o întreagă generaţie de S.F.-işti în literatură şi film recunoaşte influenţa acestui grand paranoïaque.

Şi dacă ţi-e lene sau n-ai timp să citeşti, tot ai cel puţin cinci ecranizări care să înfiripe în tine nişte chestionare: Blade Runner, Total Recall, Minority Report, Paycheck, A Scanner Darkly.

Deci, pentru fanii Maestrului care au auzit că The Adjustment Bureau ar fi ecranizare/ adaptare după K. Dick: NU e! Actually, PKD e atât de „ajustat” că ajunge – aşa cum şi-a dorit-o, o ştim, de multe ori – să nu mai fie el! Şi nu doar în literă, ci în spirit, de-a dreptul!

Dacă prietenul lui Matt Damon, Ben Affleck, s-a ţinut la o distanţă de un kilodick de Uma Thurman în Paycheck, distanţa asta e total abolită de Matty în Adjustment. El încalcă the Dick’s rule no. 1: you cannot trust anyone. So, falling in love is silly and highly dangerous. Lecţie pe care Schwarzy, combinat cu Sharon Stone, la început de Total Recall, o învaţă pe propria-i piele.

În fine… Până la urmă, poate că George Nolfi (regizorul Biroului) nu e un dickhead (adică fan) şi doar s-a inspirat din Dick, ca să bifeze şi la capitolul love story, dar nu, aşa, banal, precum ceilalţi, ci cu un pic de paranoithriller, că-i la modă. Da? Mda… Păi, în cazul ăsta, trebuia să mistuie lectura, fiindcă i se vede la radiografie. Dar atunci K. Dick putea dispărea din credite şi, odată cu el, şi ceva tone de fani.

Ce face Nolfi din datele povestirii e ingenios şi dă dovadă de imaginaţie. Trebuie să ai ceva îndrăzneală să aduci mot à mot nişte personaje din 1955 în 2011, cu ce puteau ele atunci. Dar solul în care sunt replantate e prea dur pentru ele. Infailibilii (şi, indirect, înfricoşătorii) membri ai Echipei dickiene devin ridicoli ca membri ai Biroului. Ei par mai degrabă nişte don Quijote derutaţi şi dilematici decât nişte diabolici masterminds.    

Toată răsucirea din final spre liberul arbitru iar e străină de Philip K. Plus că e neconvingătoare, foc de artificii hollywoodian… Maestrul e trădat a doua oară.

Filmul debutase bine, intrase în „zona crepusculară” de m-a făcut să aplaud pur şi simplu (faza când Matt-David dă peste prietenul său în plin proces de ajustare), ca s-o sfeclească şi să se încăpăţâneze cu un romance neverosimil.

Alt act de curaj din partea lui Nolfi, dar care-l costă: Emily Blunt în rolul gagicii. Nu ştiu cum o percep alţii pe Blunt (aici sau în general), dar mie îmi apare ca fiind genul care-ţi zice din priviri „trage-mi-o că iau foc”, şi când pui mâna, scoate o ţigară şi-ţi cere un foc, după care reia privirea cu trage-mi-o, susţinută de tremolouri de pisică în călduri, până pui mâna din nou. O fi şi ăsta vreun tip de romantism… Oricum, eu n-o văd pe Elise-Emily gândindu-se la stângaciul de David Norris (care are un început serios de burtică, atenţie, Matt!) nici măcar un sfert de oră, darmite trei ani. Meant to be together?! Come on! Pe ce baze? Unde e liberul arbitru? :))

Încercând să echilibreze thriller-ul cu romance-ul în jurul ideii fantomatice a liberului arbitru, George Nolfi, având un potenţial bunicel şi pus pe fapte mari, sfâşie, contorsionează şi diluează. Rezultatul e o struţocămilă care, cel puţin pe mine (că văd că are note mari pe la critici), nu mă convinge. Şi nici nu mă emoţionează. Tot ce-o să rămână după un timp din filmul ăsta în mintea mea poate e coloana sonoră. Sorry, Nolfi, try again.