The Age of Adaline – O iubire de-ocară

Pentru scenariștii leneși, naratorul (voice over) e acolo să-i salveze de la a elabora vreun backstory mai mult sau mai puțin complicat. OK, uneori putem să iertăm. Dar când în v.o. apar informații esențiale despre protagonist, de care însuși protagonistul habar n-are, atunci avem ori ironie, ori așteptăm ca naratorul (devenit astfel personaj principal, „deținător al adevărului”) să apară la un moment dat, „în carne și oase”. Or, ironia e un concept de care scenariștii Adalinei par total străini, iar apariția naratorului (omniscient) le-ar fi tulburat și așa fragila însăilitură cărora îi spun poveste.

Adaline e născută în 1908 și e încă în viață în 2015, fapt care se datorează unui accident de mașină la vârsta de 29, când șansa și forțele naturii (apa înghețată, un fulger) conlucrează la a face din ea o tipă care nu îmbătrânește. Ea va studia cică și nu va ajunge la nicio concluzie. Bun așa…

Dacă o fi și nemuritoare absolută, sau e nevoie să-i tai capul sau s-o săgetezi în călcâi ca s-o scapi de blestem, asta ar fi deja alt film, cu alt target decât pițile „sensibile” și „educate”.

Ei, și cum e ea așa nemuritoare și cu problema cosmeticelor anti-age rezolvată, e tristuță și plicti nevoie mare. „M-am săturat să tot fug și să mint oameni buni”, se confesează fiică-sii, acum o babă. „Ai trăit atâta, dar n-ai avut o viață”, îi spune un fost iubit, acum și el un pensionar nefericit (Harrison Ford). (Pe buneeeee?!)

Zguduită în străfunduri de revelațiile proprii și/ sau induse, Jennifer (că așa o cheamă acum, că-și tot schimbă numele și domiciliul) se decide să facă o schimbare în viața ei. Asta având în vedere că alții n-au reușit, mai precis niște agenți FBI din anii 40-50 care o invitaseră la o plimbare, iar după aia, nah, ca bărbații, nestatornici și neserioși, s-au făcut nevăzuți. Și ce schimbare să facă veșnica donșoară decât să se angajeze într-o relație „serioasă” cu străinul-înalt-brunet (și, conform, noilor uzanțe, obligatoriu bărbos)?

Evident că străinul Ellis o curtează delicat-grijuliu-spiritual (cred că există manuale cu replici din alea), face cadou ediții princeps (americanii ăștia au o modă cu asta prin romance-uri, am observat), iar ea se dă ‘nteresantă și inaccesibilă la început, se sfătuiește cu fii-sa, care, evident, îi zice „just do it”, și sfârșește prin a-și lua angajament, dar nu foarte hotărâtă. Iar când o recunoaște bătrâiorul jucat de Harrison Ford, fază care se vrea cea mai cea (și la care am râs ca insensibilul), vai, intrăm în sfârșit în conflictul externalizat (până atunci, fiind cică unul la nivel al conștiinței). Osteniți, scenariștii mai bagă două trei secvențe de un penibil din ce în ce mai senzațional, revin, în buclă, la o situație anume și end of story.

Nicio chimie cu fiica. Nicio chimie reală cu hunky. (Îl întreabă tac-su „de unde știi c-o iubești?” „Fiindcă nimic nu are sens fără ea.” Hm, 2, stai jos.) Tristețea că-i moare al nu știu câtelea cățel? N-au avut cu ce să umple timpul. Bucățile de istorie? Da, unele, interesante, dar puse în pagină fără viață, fără convingere și fără să convingă. Partea care trebuia exploatată chiar și pentru targetul de care vorbeam, poveștile din trecut cu năzdrăvana, este o varză. Ființa aia nu ne demonstrează c-a trăit un secol.

Singurul lucru care te face să ciulești urechile e, cum ne avertizează v.o.-ul, că în 2035 va fi descoperit secretul nemuririi. Și singura glumă bună (că e plin de glume-șablon) ar fi: (el:) Nu-ți place jazz-ul? (ea:) Ba da, dar asta e altceva.

O combinație de glam (mai ales cel retro) și carton care va păcăli un anumit segment de public, în ciuda scenariului catastrofal.

Notă: 4