regele_plajei_poster.jpg Că iadul e o născocire ca să dăm bănuți știm noi unde, de acord. Dar, dacă nu-l înghite iadu’ pe acest – cum să-i zicem? – destrăbălat de poet pe nume Moondog, măcar să facă un infarct sau să vină peste el instituția aia care începe cu A, că prea e nedrept cum procedează soarta cu el. Păi, se poate?! Bea tone de bere (și alte chestii, mai mult sau mai puțin dubioase), fumează numa’ calitate (de cantitate, nu mai zicem), f... tot calitate (la casting, tipele, majoritatea, au fost sigur selectate de pe site-uri de specialitate). Și, țineți-vă bine, are nevastă splendoare de MILF și bogată, nerușinat de bogată. Băiatu’ o duce numa’ într-un party și, când se odihnește, se odihnește între două bunăciuni, cu care se dă în bărci, în toate sensurile. Și, din când în când, mai bate, cu două dește, la mașina de scris – cică poezii. Culmea: e considerat un geniu și lumea se umezește la glandele lacrimale și în alte zone când îl aude recitând – câte o strofuliță, să nu se învețe ascultătorii prost. Dacă nici ăsta nu e visul cel mai wild al Poetului Gării de Nord, atunci care? 

E drept, ceva probleme apar, pe modelul că altfel nu s-ar fi povestit, dar cum le rezolvă scenaristul/regizorul Harmony Korine e... mă rog, în stilul lui. Pentru cei care nu știu cine e H.K.: în ciuda numelui, e un el, și e un fost/actual/perpetuu enfant terrible al cinematografiei independente. Gummo, făcut de el în 1997, e unul dintre filmele mele de suflet, film care a dat foarte prost la critică – n-o ascultați, filmul e genial. Da, n-are structură narativă, dar te zguduie interior. Pe vremea aia, a fost – ca să apelez la un clișeu – o mare gură de aer proaspăt în cinematografie. Din păcate, după Gummo, deși uneori notele criticilor au mai crescut, impresia mea e că H.K. și-a pierdut din mojo. Nu e un von Trier, care se reinventează (scuze, iar, de clișeu) cu fiecare nou film. Totuși, rămâne un autor distinct, care are ceva de spus. Ce are de spus, greu de stabilit. Dar, nah, zi-i artist și pace. E The Beach Bum o parodie? E o critică sau un elogiu adus vreunei categorii sociale? Mmm... 

Greu de spus și care-i valoarea la filmul de față. Ai putea zice: îți place, bine. Nu, asta e. E o variantă demnă de luat în seamă. Deci, ne place? Da și nu. Nu ne place modul neserios în care Korine expediază esența oricărei povești: conflictul (ca și în viață, războiul e tătuca tuturor, vorba lui Heraclit). De acord, ca să iasă dialogurile alea atât de veridice, mai eviți regula conflictului la nivel de dialog (deși, în unele cazuri iese – e savoare maximă, chestii care amintesc de inocenta epocă de aur a comediei). Dar la nivel de acțiune, lucrurile trenează. Totuși, chiar dacă nu-și construiește personajul în funcție de reacția lui la problemele apărute, Korine face din el ceva consistent, ceva – nu exagerez – de neuitat. Moondog e măreț/monumental. Cum poate fi măreț un loser cu mintea intoxicată de tot felul de substanțe a unui adolescent întârziat? Vedeți singuri. E specialitatea lui Korine să facă din niște săraci cu duhul personaje de statură hemingwayiană. Din niște caricaturi, personaje de epopee. Cu o doză de mister: îți sunt familiari și, în același timp, impun o distanță. Îmi amintesc de o caracterizare făcută de un puști din Gummo prietenului său: „He’s got what it takes to be a legend. He’s got a marvelous persona.” E o chestie ingenioasă: un solilocviu din voice over pe montaj de imagini. Avem și în The Beach Bum ceva asemănător: nevasta lui Moondog vorbește despre povestea lor de dragoste (imaginile arată cum se drăgălășesc într-un mod care te face să zâmbești și chiar să te emoționezi). Acolo e poezia – care are ca ecou „producția” poetului, ceea ce înseamnă că – banal vorbind – viața e poezie. Moondog o știe cel mai bine, de aia o trăiește cât se poate de intens. 

Pe bucăți, filmul are tot felul de delicii, să te hăhăi/să râzi pe-nfundate: nevasta (deși îl iubește într-un mod frumos) și-o trage cu Snoop Dogg (numit aici Lingerie), Zac Efron are cel mai dement rol din viața lui, iar surpriza surprizelor e Martin Lawrence, în probabil cel mai funny rol al lui. 

Un film saturat de culoare (și „neon”), cu montaj eliptic (să dea adâncime temporală), care uneori, combinat cu slo-mo, circumstanțe ciudățele etc., dă impresia de ireal. Cu vulgarități care sună firesc, deci nu supără. Evident, film pentru adulți. Și: fetele să se gândească bine dacă să-și ducă bf-ii la el, din cauză de gagici cu forme amețitoare. 


Notă: 7.5

nota_75.jpg


Scris de Stefan | Wednesday, 27.03.2019 11:14 Cronica de film