The BFG 3D (2016) – Eu sunt mic, tu dă-mi visare

Pentru cei care încă nu știu, ca să nu existe confuzii: „BFG” înseamnă big friendly giant, nu e acronimul vreunei minorități sexuale. Deși, dacă te gândești că matahala poreclită astfel trăiește alături de alte nouă creaturi aidoma, toate de același sex, poți intra la bănuieli… 

Oricum, huidumele (cu excepția sensibilosului – ca să folosim modul lor de exprimare – BFG) au rămas cu dezvoltarea intelectuală la nivel de repetenție în școala generală și, guess what, au ca distracție principală bullying-ul: fiindcă BFG – Țâncul, cum îl numesc – e de vreo zece ori mai mic, își permit să-l facă minge de rugby. Iar ca meniu principal au „omleți” – asta înseamnă copii. Ascultători sau nu, n-are importanță pentru ei, ceea ce e îngrijorător, nu-i așa? 

Odată aceste prime date dezvăluite, mai menționăm, ca mini spoiler alert, că, la finalul filmului, toți copiii au ieșit la numărătoare. Ceea ce e ciudat – și semnificativ într-un sens – e că oricum ei toți dormeau. Singurul copil treaz din tot filmul e Sophie, protagonista. Asta înseamnă două chestii: se accentuează faptul că e singură-și-neînțeleasă (pe lângă că orfană) și (nu vă speriați de termen), gnostic vorbind, ea este singura trează, în acel sens, înalt. Sophie (sophia, înțelepciune în greaca veche) este antrenată într-o aventură a cunoașterii, a adevăratei cunoașteri, dincolo de aparențe. Iar cunoașterea înseamnă, aici, imaginație și controlul viselor/ visurilor. 

Nu știu în ce măsură Spielberg a fost avertizat/ interesat de latura filozofică, spirituală, a poveștii, dar transpunerea ei în peliculă e „formidabilicioasă”: încă știe să creeze o lume supranaturală plină de minunății până la cel mai mic detaliu. (Poate, pentru noi, adulții, CGI-ul e mai prezent decât ar trebui, dar targetul e noua generație de puști, până la urmă…) 

Narativ și vizual, una din principalele teme este proporția. Spielberg se joacă cu dimensiunile – liliputan, urieșesc: mai întâi, pe la ferestre, apare umbra gigantului, apoi Sophie se uită la o casă de păpuși din dormitorul orfelinatului, apoi e întâlnirea propriu-zisă. E ora trei noaptea, „ora la care apar fantomele și omul negru”, ea, de pe balcon, vede cum, de după colțul străzii, apare mai întâi o mână uriașă, apoi pe posesorul ei, sfiosul BFG, cu treabă prin oraș (nu vă spun ce face, să nu stric surpriza). Pentru că, de obicei, este un adevărat ninja stăpânind perfect arta camuflării (faze haioase), poate că n-a fost tocmai un accident că a fost văzut. Iar de aici începe aventura: Sophie este răpită (așa cum sufletul este răpit și dus în alte dimensiuni) sub pretextul că ea ar putea să dea cu papagalu’, să să „înceapă vânătoare gigantoasă și căutăcioasă de uriași”. Între ei începe o prietenie-imposibilă, primejduită de comunitatea uriașilor rugbiști, jumătate troglodiți, jumătate personaje à la Mad Max. 

BFG este expert în vise, aude muzica sferelor și chat-ul omizilor: este mentor și, în același timp, un naiv, un rudimentar și un vai steaua lui – el și Sophie cea (destul de) curajoasă se completează reciproc. Sunt, ca să mă exprim banal, doi copii deosebiți care s-au găsit unul pe celălalt. 

Roald Dahl, autorul cărții adaptate, este expert în povești cu copii neînțeleși – vezi minunata Matilda (1996). Și aici avem, indirect, aceeași temă: încălcarea regulilor adulților (niște obtuzi, cum bine știm), ca de exemplu, cele… gramaticale. Pe lângă „vocabulistica” (asta e din Guardians of the Galaxy) insolită, adaptată la cerințele imaginației, BFG (și „confrații” lui) fac dezacorduri flagrante etc. Spre deliciul micilor viitori filologi (erau câțiva prin sală, chicotind la fiecare „boacănă”, iar, în acest caz, e bine că filmul a fost dublat). 

Aventura nu este chiar pe măsura așteptărilor, nu respiră atât de larg ca în cazul altor producții spielbergiene, scenariul e mai degrabă static, dar, în același timp, presărat cu momente suficient de haioase și pe gustul puștiulicilor, ca să trecem cu vederea. Secvența în care regina și curtea ei experimentează băutura cu bulele care nu urcă, ci coboară (astfel că nu râgâi, dar…), a stârnit o furtună de chicoteli. 

„Ce are noi aici?” (vorba șefului uriașilor). Un filmuleț cu multe defecte (conflictul destul de plat etc.), dar cu un mesaj mare, căruia Spielberg reușește să-i dea autenticitate, încărcat de nostalgie (noapte-pătură-lanternă-carte, cine-și amintește) și pe care nu pot decât să-l recomand. Cu banalul: mai avem nevoie și de așa ceva. 

Notă: 8.5