The Big Short (2015) – Sculați, voi, oropsiți ai pieții!

Știam! Știam eu! Bancherii sunt răul cel mare! Te aburesc din vorbe de neînțeles și-ți iau bănuțu’. Ei nu pierd, orice-ar fi. Vorba aia a lui Tibor Fischer, „cum se numesc o mie de bancheri arși de vii? Un început promițător” e utopie curată. (Mbine, să zicem că primii bancheri internaționali, templierii măcelăriți de Filip cel Frumos, nu se pun la socoteală.) 

Acu’, pe bune, ce-i terminologia aia, că încă-mi țiuie urechile?!… Vă jur, cum am început să mă panichez din cauză că nu-nțeleg o iotă, în momentul următor a și apărut o blondă de Playboy într-o baie cu spumă și a-nceput să explice ca pentru proști unul dintre termeni. Faza se reia de încă două ori, într-una dintre ele performând Selena Gomez. Asta ca doar să-ți dea iluzia că pricepi ceva – oamenii-ți vorbesc în față, ca la știri, sau cum îi zice în cinema, folosind distancing effect. Criptică și ezoterică treaba asta, bancherismu’. 

Dar ceva tot am înțeles, esențialul: Wall Streetu’ ne-a țepuit la greeuuuuu! Mai detaliat, astfel: băncile au dat credite ipotecare chiar și celor care era evident că nu și le puteau permite, pe ideea că, mort copt, americanul își plătește ipoteca. Apoi, au făcut din ipotecile astea un fel de pachete pe care le-au vândut investitorilor, ca fiind cea mai sigură investiție evăr. Profitul a tot crescut până în 2008, până când puuffff, s-a spart balonul de săpun. Între timp, de prin 2005, niște băeți deștepți au mirosit încotro se-ndreaptă treaba și au investit contra pieții. Despre ei e vorba aici și despre cine râde la urmă… 

Primul ar fi Michael Burry (Christian Bale), un fan death-metal infantil și autist e puțin spus, cu un ochi de sticlă – nu știu cât la sută e istorie „adevărată”, dar asta cu un singur ochi teafăr te duce cu gândul la Odin, care și-a sacrificat un ochi pentru a deveni clarvăzător. Michael vede cifre. Și se hotărăște să împărtășească asta și echipei, nu înainte de a investi 1.3 miliarde de verzișori împotriva pieții. Ăia, să facă infarct, nu alta, mai au puțin și-l iau la șuturi. 

După Michael se mai prind Jared Vennett (un Ryan Gosling ubicuu, ca un sufletu’ poveștii ce se vrea), Mark Baum (Steve Carell, greu de recunoscut), un traumatizat care doar el singur și dă o dimensiune foarte umană întregii afaceri și o echipă de doi țâști-bâști wannabe rich temperată când și când de personajul deadpan al lui Brad Pitt (despre care ne-ar fi plăcut să se facă mai multă vorbire). 

Filmul ăsta e un întreg univers: nu numai fiindcă sunt o groază de personaje, suficient de individualizate fie și doar din dialog, dar punctul de vedere se extinde, prin situații în care sunt implicați oameni obișnuiți, citate din celebrități, fotografii reprezentative pentru o epocă (alese nu chiar la prima mână), totul într-o imagine atât de nervoasă și montaj atât de alert că-ți lasă impresia de film de război recent (Hurt Locker etc.). E un aici și acum mereu în tensiune: dialogul mitraliat, spontaneitatea reacțiilor absorb spectatorul în cadru, pentru a-l expulza mai apoi, ironic, în momentul „explicațiilor”: hei, știm că ești cu noi și ne cerem iertare că n-avem timp de tine, să te menajăm cum ar trebui. Până la urmă, filmul e și el o afacere pe spinarea ta, ca să fim cinstiți până la capăt. 

Un film deștept, necruțător și, atenție, profetic, despre fraudă, prostie, riscuri, inconștiență, lăcomie, cinism dar și cu mici scântei de altruism, cu eroi și antieroi, care încearcă să vadă ordinea din haos și fac alegeri morale despre care știu că afectează viețile a milioane. În ciuda umorului negru din cel mai special (Carell discutând cu o stripăriță care are 6 case!), BS e o dramă de dramă. Nu-i vedem, dar oameni mor. Când crește în America șomajul cu 1%, 40.000 de oameni mor. Nu de bătrânețe, evident. 

Notă: 9