The Danish Girl (2015) – O schimbare de sex la domnu’?

Unii bărbați vor să fie frumoase. Să ni-i amintim pe Dennis/Denise din Twin Peaks (hai mai repede cu noul sezon!), pe Ed Wood, pe Buffalo Bill din Silence of the Lambs. Apoi, orice comedie care se „respectă” are „obligatoria” fază cu travestitul. În general, sunt numărate pe degete filmele care abordează subiectul la modul „serios”, psihologic – pentru un public mai degrabă special, middle- și peste middle-brow.

Dar să faci un biopic de epocă romanțat pe tema asta? Tom Hooper (The King’s Speech) a avut curaj, nu glumă. I-a ieșit un film splendid, dar un film care ar fi putut fi despre orice altceva: îi lipsește punctul pe „i”.

Filmul e inspirat după biografia primului transsexual care a făcut operație de schimbare a sexului. Suntem în Copenhaga (și mai apoi, la Paris, la Viena) în anii 20, printre artiști, boemi, negustori de artă. Soții Wegener, Gerda (Alicia Vikander) și Einar (Eddie Redmayne) sunt și ei pictori: ea încearcă să se afirme cu portrete „cuminți”, el s-a fixat pe același peisaj din copilărie, cu o mlaștină, despre care spune că e prea introspectiv ca să-l înțeleagă lumea. Sunt căsătoriți de 6 ani și se iubesc, deși asta mică ar vrea niște copii, care nu mai apar odată. La un moment dat, fiindcă îi întârzie un model, o prietenă balerină, ce-și zice, ia hai să-l îmbrac pe Einar cu ciorapii ăleia și să-mi pozeze. Ei și aici se declanșează… Einar se simte prea bine în haine femeiești, astfel că-i dă drumul lui Lili dinăuntru. Care Lili atâta aștepta: pune stăpânire pe el și-i spune, băiete, ești femeie, punct. Lili stătea acolo și aștepta ocazia să iasă încă din copilărie, când s-a pupat cu micuțul Hans (nu, nu ăla al lui Freud).

Gerdei îi place treaba asta kinky și începe să-i facă portrete lui… Lili. Până își dă seama că nu (mai) e de joacă. Când să-și vrea bărbatul înapoi, ia-l de unde nu-i. Dă-i, țipete, plânsete. Apare și un homo (Ben Whishaw, care a mai jucat un astfel de rol în minunatul Cloud Atlas), care-l pândește pe Einar îmbrăcat ca Lili, fără să înțeleagă la început că ăsta chiar e femeie, deci să se lingă pe bot. Chemat în ajutor, micul Hans, acum bărbat în toată regula, de intră Gerda la idei, mai mult ridică din umeri, deși i s-a dat un important rol de personaj pivotal. Tristețe pe toată linia. Mai mult tresăriri, decât zbucium, iar drama, atât cât există, își lasă toată greutatea pe Gerda, care suferă în timp ce Einar, automeduzat, își tot descoperă identitatea, layer cu layer. La un moment dat, înainte de „revelație”, Gerda îi spune, în glumă, că îi e teamă ca el să nu dispară în mlaștina din tabloul pe care îl pictează așa de concentrat. E o cheie de lectură: Einar se întoarce în momentul în care și-a descoperit adevăratul eu, dispărând din această lume, care nu-l înțelege, lume care se extinde dincolo de ecran. Ne devine și nouă inaccesibil emoțional. 

În ciuda pasivității poveștii, există câteva scene genuine: scenarista Lucinda Coxon, Tom Hooper și Redmayne conlucrează fantastic în a încadra alteritatea/ diferența astfel încât să nu șocheze, dar să și păstreze o zonă a misterului. Într-una dintre ele, Einar, aflat la un peep-show privat, imită gesturile prostituatei de dincolo de geam. Straniu și firesc, în același timp.

Dacă am ceva de reproșat, dincolo de inexistența dramei (pe care o pot accepta), sunt dialogurile, mai ales cele dintre Gerda și „bărbatul” ei: nu așa vorbesc doi oameni, damn it, oricare ar fi situația lor. Cum se întâlnesc și deschid gura, auzim numai termeni abstracți gen „identitate”.

Previzibil, dulce-melancolic, sfâșietor de frumos dpdv vizual, cu o Alicia Vikander (Ex Machina) suspectă de Oscar, The Danish Girl este, în același timp, un film greu de înțeles și de acceptat de publicul căruia i-a fost destinat.

Notă: 8