The Forest (2015) – În pădurea cu lacune…

Că, la final, pleci din sală cu vreo nșpe întrebări fără răspuns. Firesc, nu trebuie să-ți dorești limpezimi carteziene de la un horror supranatural (pleonasm? discutabil). Dar, având în vedere că intriga glisează binișor spre thriller (psiho și/ sau alt gen), apar probleme. Posibil ca partea „alogenă” să fi fost acolo nu ca să încurce ițele unui plot clasic, cât dintr-un blocaj al inspirației. 

Filmul, la nivel de imagine, o negură cvasitotală dătătoare de atmosferă bunicică, începea, în ciuda premiselor familiare, cu dreptul: Sara aflând că sora ei geamănă, Jess, iar e în pericol și decide s-o caute, în montaj paralel cu descinderea ei la fața locului, într-un loc exotic, Japonia, patria horror-ului „adevărat”, era treaba unor oameni siguri pe ei, care știu să dea ritm și să păstreze atenția publicului. Până să intre „în acțiune”, Sara (Natalie Dormer, o războinică din Hunger Games  ) întâlnește personaje și situații suficient de meșteșugite (a se citi „creepy”) pentru a i se putea ghici un viitor „strălucit”: o elevă japoneză isterizează când o vede, închipuindu-și că e Jess, cea (presupus) dispărută în „Pădurea sinucigașilor”, în timp ce o angajată la un centru pentru turiști îi spune că sora ei a fost găsită, atrăgând-o într-un subsol cu cadavre acoperite. Coborârea/ căderea/ alunecarea – în subsol sau altceva – e „îngrijorătoare” în sine, iar în cazul Sarei trimite la un secret din trecut, secret care o diferențiază/ apropie și mai mult de sora ei. Avertismentele, mai mult directe (punct în minus), privitoare la intrarea în zona periculoasă și legenda pădurii bântuite de ființe care-ți pândesc slăbiciunile interioare sunt aranjate, dacă nu original, măcar regulamentar. OK până aici. 

Fanilor genului li se va părea drăguță ideea de a plasa acțiunea într-o țară extrem orientală și de a pune în cadru eleve cu ochi oblici și uniforme caste: trimiterea la serii-cult precum Whispering Corridors (1998-2009) este evidentă. Tot ei vor gusta și tropii/ clișeele mai mult sau mai puțin obligatorii, precum coridoarele cu neoane nesigure, și jump scare-urile la derută. 

Lucrurile devin fishy începând din momentul în care Sara îl întâlnește pe australianul Aiden și se hotărăsc să exploreze pădurea cu faimă lugubră dimpreună cu un ghid japonez (care ghid ar fi trebuit să aibă un rol mai 3D, să zicem așa). Odată instalați în pădure, e ceva gen now what? Se bagă la repezeală niște intrigă de alt nivel, sunt împinși la înaintare mișcodacii obligatorii (fantome and stuff), dar prea timizi ca să facă față. (Probabil, plictisiți și exasperați de atâția turiști dornici de senzanții tari.) În plus, nu-i ajută nici lungimea acestei a doua părți (care ar fi trebuit să fie cât prima și a treia la un loc). Luat per total, ar fi putut fi un episod onorabil din vreun American Horror Stories. 

Nu apucăm să învățăm mare lucru și nici să ne pătrundem de vreun mesaj, precum cel, general valabil, al lui Dale Cooper: „There are things dark and heinous in this world.” (Hai mai repede cu Twin Peaks!) 

Notă: 5.5