The Girl on the Train (2016) – Singură-singurică, dar confuză

Una din acele rare producții, paradoxale, cu o tonă de calități, dar dezastruoase per total. Un film care s-ar cere – a se observa condiționalul optativ – revăzut, pentru a-și dezvălui mai clar conexiunile interne și coerența la nivel narativ. Din păcate, foarte puțini îi vor acorda această șansă. 

Ecranizarea – foarte fidelă până la un punct – a thriller-ului psihologic cu același titlu, The Girl on the Train are la bază următoarea poveste: Rachel (Emily Blunt), șomeră și alcoolică de ceva timp, face naveta cu trenul și-și imaginează viața celor pe lângă casele cărora trece. Preferații ei sunt Megan și Scott: tineri, frumoși, îndrăgostiți, par să formeze cuplul perfect. E tot ce și-ar fi dorit Rachel de la relația cu fostul, care acum e combinat cu Anna și împreună cu care locuiește… la câteva case distanță de Megan și Scott. Ce se întâmplă acolo aflăm până la un moment dat și din perspectiva celorlalte două femei, astfel încât cele trei voci ajung să comunice în narațiune la un alt nivel, să se întrepătrundă, să se substituie una alteia. Ideea de substituire este importantă: Megan și Anna sunt preferate de același bărbat datorită faptului că sunt foarte asemănătoare fizic vorbind. Sunt interșanjabile pentru privirea masculină. Abordarea feministă e omniprezentă: reflecțiile asupra identității în cadrul cuplului, abuzul fizic și emoțional, tema natalității (Anna are copil, celelalte și-ar dori). Chestii inserate deștept, ca și ideea că Rachel încearcă unirea punctelor de vedere – simbolizată printr-un grup statuar care reinterpretează tema celor trei Grații înlănțuite, din care vedem, inițial doar un chip. Ca și x-urile: cel desenat cu degetul pe geamul trenului, succesiunea de x-uri dintr-un e-mail, însemnând sărutări, și cele trei desenate pe oglinda de la baie, într-un moment de revoltă și înainte de cel al dispariției lui Megan – semn de interzis, cruce etc. 

Dincolo de mesajele subtile, însă, interacțiunea propriu-zisă a personajelor lasă de dorit, la nivel de motivații, și tocmai relația victimei cu soțul este punctul slab. E acolo ceva confuz și forțat, așa cum apariția unui nou personaj, inutil, dramatic vorbind, se întâmplă acolo unde naratorul (scriitoarea/ scenariștii) vor doar să ne mai ducă un pic de nas, la derută. 

Rachel bea până nu-și mai amintește ce-a făcut: how convenient. Apoi, ori are o străfulgerare cu câte un clue, ori află de la poliție sau din… ziare. Detectivistica e zero, conflictul, spre zero: e ea bănuită de crimă, se bănuiește singură, o zbuciumă îndoiala? Nu prea. Iar revelația din final este atât de stângaci pusă în scenă, că ne-a pufnit râsul pe toți. Ce păcat… 

Dacă ne-am fi oprit la finalul părții a doua, în plin mister, cu o concluzie paradoxală, filmul ar fi fost salvat. Încăpățânarea lui de a rezolva toate layerele i-a fost fatală. Din dorința de a fi cât mai impresionant din punct de vedere al tehnicii narațiunii, au neglijat lucrurile de bază.

În schimb, Emily Blunt (care nu prea mai e „girl”, dar nici personajul din carte nu e) face unul dintre cele mai bune roluri. Iar griurile încețoșate ale peisajelor dau o atmosferă în care englezoaica se încadrează perfect. 

Un film mai mult pentru domnișoare estete, care disprețuiesc intriga. 

Notă: 6.5