The Green Inferno (2015) – Ecologiștii sunt mai gustoși

Cu acest film, regizorul Eli Roth (Hostel, Cabin Fever) reușește mai mult să semene confuzie decât să sperie cu adevărat. Nu e mai scary decât altă producție de-a lui de anul ăsta, Knock Knock (care, altfel, nedumerește cu însăși rațiunea ei de-a fi). 

Sinopsisul e în felul următor. Studenta Justine (vreo referință la „virtuoasa” lui de Sade?) are crush pe un lider protestatar din campus, Alejandro, și ar face orice să-i fie pe plac. Când aude că ăsta vrea să salveze un trib amazonian din ghearele unei ticăloase corporații care jinduiește la gazul de sub el (și, ca să vezi, să kill-em-all, don’t ask de ce), sufletistă cum e, se înrolează, dimpreună cu alți inconștienți. Ajung ei la buldozere, se leagă cu lanțuri de copaci, fac panaramă, se întorc victorioși (cred ei). Și, pe drum înapoi, avionul face puf și poposește în junglă, la doi pași de indigeni. Care se bucură nespus: cum ni se traduce din spusele șefei lor (singurele cuvinte traduse, of), „cadou de la zei”. De cum ajung ei în sat cu prada (drumul, redat și în trailer, e una dintre puținele chestii cu adevărat înfricoșătoare), dau porcii afară din țarc pentru a le face loc prospăturilor (hahahaha). (Aici, domnii cu filmu’, aș avea o întrebare prostească: de ce ar avea nevoie porcii, așa sălbatici și amazonieni cum par, de o astfel de cușcă, închisă și deasupra? Ceva vecini manglitori?) 

Și, ora cât a mai rămas, începe distracția. Trufandalele sunt consumate într-o ordine oarecum logică, există – normal – planuri de evadare mai mult sau mai puțin de succes, ceva isterie și nelipsitul jerk, care preferă să rămână întreg în detrimentul ălorlalți. Ceva suspans în toată afacerea asta? Puțintel și cu găurele. Umplute cu gore, să nu se vadă. 

Interesante, câteva aspecte. Șefa (că e o ea, c-o fi văduvă sau doar vreo corporatistă ambițioasă), cea mai scary, urmată la un braț lungime (mâncat) de „locotenentul” ei, singurul vopsit în negru, parcă fac parte din alt trib: nu numai din cauza culorii (ea e galbenă, iar toți ceilalți, roșii), dar și ca atitudine: ea pare să știe multe, în timp ce restul sunt copilăroși, în felul ăla, foarte apropiat de ce știm noi despre triburile amazoniene mai mult sau mai puțin virgine. Să vedem și noi un dialog între ei, să înțelegem ierarhia și politica? Neeeh… Hai să nu facem etnografie într-un horror B, dar totuși, scenariul, bietu’ de el, vă bate obrazu’… 

În schimb, ne delectăm, cu ocazia rumenirii „oaspeților”, la una-două scene casnice, în care gospodinele ciorovăiesc senin în timp ce prepară bucatele – puterea obișnuinței. De aici tre să deducem că membrii tribului sunt canibali din tată-n fiu. (Oare ce mai vânează ei în general, acum, că sunt izolați complet? Întrebare fără răspuns.) 

So… Avem ironia sorții: i-ai scăpat pe unii de la pieire și respectivii te papă. Avem scene intenționat cinice (cu acel strop de umor care amenință să transforme horror-ul în parodie). La un moment dat, grămadă  adunată în jurul vânatului (încă viu – cum altfel?). Din grămadă iese un mucos cu piciorul victimei (încă îmbrăcat într-un crac de salopetă, ceea ce e aproape imposibil, având în vedere rezistența materialului și faptul că pe-acolo încă n-au ajuns promoțiile la cuțite de bucătărie). 

So… Ce-a vrut să spună poetul? Să mă mâncați dacă știu. 

Un clue ar fi în genericul de final, unde sunt înșiruite clasice filme italiene cu canibali din anii 70. Pe două dintre ele le știu, La montagna del dio cannibale (cu o Ursula Andress, sexy într-un fel de negăsit azi) și Emanuelle and the Last Cannibals (iarăși, ceva pentru porn-connaisseuri). Legătura mi se pare foarte laxă, cu atât mai mult cu cât respectivele sunt prodigioase la capitolul dezvoltarea poveștii (nu mai punem la socoteală, firește, „naivitatea” aferentă epocii și escapismul în detrimentul realismului). 

So… Poate nu înțeleg eu. Dar sunt și chestii unde nu încape îndoială: faza cu fluierul pe lănțișor al lui Justine, din-familie, este rezolvată mai mult decât amatoricește. Mai bine lipsea. Am menționat găurile din plot? Good. 

Notă: 4.5