The Gunman – Atacă și confundă

Nu-mi dau seama dacă aici Sean Penn chiar s-a vrut dramatic (caz în care e lovit umpic de alzy alzy, ca eroul pe care-l ‘truchipează) sau doar e victima a ceea ce revistele de psiho care n-au despre ce scrie numesc „criza vârstei”. Așa s-ar explica și corpul isteric lucrat (biceps de concurs ce-are, frate) și rolul la care ar fi visat în adolescență (dacă pe atunci probabil n-ar fi avut ceva mai multă minte). În fine, ce-am vrut să spun e să nu-l confundăm pe Sean Penn din Mystic River și 21 Grams cu Sean Penn din The Gunman.

Jim Terrier (Penn) e flăcău născut pentru „rut și masacru” (vorba lui Brussolo): aflăm asta nu numai din gura altora, dar și din scene de amor focoase și bătăi în pub. În 2006, Jim e angajat ca pază-protecție în Congo, la filiala unei multinaționale hrăpărețe. Șeful lui direct e Felix (Javier Bardem), care a pus ochii pe Annie, iubita lui Jim. Terrier primește misiune și, în urma misiunii, tre să dispară de pe continent. Opt ani mai târziu, Jim lucrează într-un ONG, „ca să-și spele din păcate”, vin niște negri să-l omoare amatoricește, nu le iese, că Jim e profi, iar fostul mercenar se apucă să-și caute vechii ortaci să-i ia la rost că cine cum îi vrea sfârșitul. Dă și pe la Felix, care mârâie cu ciolanul în gură (a se citi gagica), o mai arde și cu respectiva Annie, că Penn n-a rupt sala-n-două degeaba ca să nu se manifeste la bustul gol.

Urmărire peste urmărire (implicând și una, „simbolică”, în proximitatea unei coride), multe membre rupte (dacă dușmanii-s puțini, măcar să-i ciopârțim pe-ndelete în prim-plan-uri crunte), explozii și momente „tensionate”, când eroul se mișcă în reluare, ca Superman care-a dat de kryptonită: vezi bine, are o buba la cap, iar șmecherii cu care se bate au mărunta satisfacție să-i mai dea câte-un picior în gură că-l văd semilegumă. În general, The Gunman bifează conștiincios cam toate ingredientele unui run-and-shoot.

Un brainless bunicel, o odihnă-pentru-creier binevenită dacă nu l-ar strica tonul „serios-dramatic-problematic”: Sean și Bardem au o epocală confruntare apropo de Annie (epocală, fiindcă e una dintre cele mai penibile chestii în care au jucat vreodată doi mari actori), o secvență, peste care, dacă pui o muzică de telenovelă, îți iese o telenovelă de categoria Ț. Și îl mai strică toată căutarea lui Terrier, care încurcă și încetinește acțiunea în loc s-o potențeze. Și toată abureala cu buba la cap (care tre să explice, indirect, faptul că el notează niște chestii într-un jurnal), care, într-un final e oricum uitată, „nerezolvată”. Nu mai vorbesc de cadre și crâmpeie de dialog parcă desprinse dintr-un draft anterior (se referă la acțiuni care între timp au fost scoase): dacă ești atent la detalii, riști să dai în confuzie.

Deci, fostul soț al Madonnei, acest mr. Mușchii-mei-vârstă-nu-are, a vrut să-i zică ba p’a mă-tii lui Liam Neeson: i-a luat o tură regizorul (Pierre Morel, Taken) ca să-i arate cum se dă cu pumnu’ curat și răspicat și, ca bonus, cum se iubește și se salvează o gagică. Cred că i-a reușit, la limită. Jalnic triumf.

Notă: 5.5