The Hateful Eight (2015) – Primiți cu zvârcolindu’?

Pentru anacronismul din titlul articolului am o scuză: în The Hateful Eight, furtuna de zăpadă furtunește zăpezit, vântul vânturește printre scândurile cabanei, așa că e vremea sărbătorilor, cu povești spuse la gura sobei. Chiar și riguros cronologic: unul dintre cei opt „mișei” adunați în căbănuță, Joe Gage (un Michael Madsen nu la fel de „stuck in the middle of you” ca în Reservoir, ca să-l pârâm) zice că se duce să petreacă alături de maică-sa Crăciunul. Ce frumos din partea lui!… Dacă l-am crede, firește. Că pe care din adunătura aia de (să nu spunem vorbe grele) putem să-l/ s-o credem? Și, dat fiind că ei înșiși sunt străini unii față de ceilalți, ce-i face să aibă sau nu încredere în aproapele? 

Iar aici, avem prima temă majoră, atât de dragă lui Tarantino, mai exploatată în HE ca nicăieri: nimeni nu știe cu adevărat nimic, sau, dacă știe, știe din surse de a nu știu câta mână, informații vehiculate acromatic sau cu ajutorul unor medii ridicol de nesigure (pentru noi, cei de-acum, deși, fiindcă suntem oameni deștepți, ne dăm seama că nici ale noastre nu-s mai breze). În Reservoir Dogs, Mr. Pink atingea, apropo de cunoașterea (i)mediată a realității, înțelepciunea maximă, iluminarea, și o punea într-o formulă cu rang de axiomă: „I can say I definitely didn’t do it”, ‘cause I know what I did or didn’t do. But I cannot definitely say that about anybody, ‘cause I don’t definitely know.” Râdeți, ha?

Și, totuși, acțiunea (fiindcă asta n-are cum să lipsească) se bazează pe niște „certitudini”. În general, epistemologii cad de acord că a cunoaște înseamnă a avea opinii adevărate și întemeiate. Dacă adevărul lipsește la apel, care sunt temeiurile? Păi, în primul rând poveștile, susținute sau nu de „dovezi” materiale: mandatele vânătorilor de recompense (Marquis Warren/ Samuel L. Jackson, John Ruth/ Kurt Russell), o scrisoare intimă de la însuși președintele Lincoln pentru ofițerul unionist de culoare Warren (intimă, deci ca-ntre prieteni, nu vă gândiți la prostii), jurnalul/ memoriile pe care le scrie Gage, sau cum se exprimă el însuși: „scriu singurul lucru pe care îl știu, povestea vieții mele”. (Un nevinovat spoiler: n-o să aflăm niciodată ce mâzgălește respectivul – ceea ce mi se pare logic.) Dar, printre cele mai „fertile” povești este cea spusă unui general sudist (Bruce Dern) de către perfidul Warren (un Jackson pe-aproape, într-un moment, de verva din Pulp Fiction): adevărată sau nu (iar faptul că Tarantino se amuză să ne prezinte un flashback nu-i schimbă valoarea de adevăr), declanșează acțiune. („Starting to see pictures, ain’t ya’?”, zice Warren.) Iar prin acțiune înțeleg, evident, și duelul din replici. Cu care ajungem la a două temă importantă – disputele pe marginea extremismelor. În cazul de față, clar, rasismul. (Și, umpic, misoginismul – ceva nou. Vedem imediat.) 

După cum bine știm, Tarantino se bucură ca un copil când presa – o anumită parte a ei – vuiește indignată la auzul acelui cuvânt. Adică „nigger”. În Django, apare de două ori mai mult, dar e explicabil, că acțiunea se petrece totuși înaintea abolirii sclaviei. Tarantino zice că it’s just a word. (Monstrul sacru al filozofiei pop  Žižek spune chiar că political correctness este tocmai ceea ce perpetuează rasismul și xenofobia. Nu mă prea pricep, dar înclin să-i dau dreptate.) Criticii – unii – îl scot pe Tarantino din corzi susținând ceva de bun-simț: băi, nene, e artă pentru artă, nu are mesaj, nici rasist, nici anti-. 

Dar, normal, un nivel atât de general de abordare e nesatisfăcător. Fiindcă oricât de gratuit e jocul lui Tarantino pe marginea subiectelor arzătoare (rasism, holocaust, v. Inglorious Basterds etc.), ceva tot înveți de la el. Gen cum se dezvoltă relațiile rasiale și/ sau sociale într-un spațiu al negocierii cu o autoritate mereu alunecoasă, mereu compromisă. Nimeni nu e nevinovat: lui Warren i se spune verde în față că și-a salvat pielea fiindcă sigur a omorât niște indieni. Apoi, dacă un melanic ca el e acceptat într-un anumit loc, în schimb acolo n-au voie să intre mexicanii (nu dau detalii ca să nu stric surpriza). Întotdeauna va exista discriminare, de un fel sau altul, oriunde se adună doi sau mai mulți oameni. Ironic, Tarantino folosește Panavision 70 mm (folosit foarte rar, mai mult pentru a reda măreția peisajelor) într-o cabană de câțiva metri pătrați, pe care unul dintre călători (jovialul britanic jucat de Tim Roth) are ideea să-l împartă, imaginar, în Nord și Sud (unioniștii eliberatori ai sclavilor și confederații foști sclavagiști). Cu „o zonă neutră”, masa unde se adună toată lumea. Evident, situație de un amuzament feroce, ca multe altele. Dar și o lecție serioasă, gen: cam așa s-a născut America modernă, că ne place sau nu. (Mă rog, nu nouă, ci americanilor.) O lecție pe care o pun lângă una similară, cea din Dogville. (Dar, filmul lui von Trier încă n-a fost egalat.)  

E un spațiu inaccesibil justiției/ revelației divine (cu sau fără ghilimele), ca și iertarea, mila (care apar în Pulp Fiction: „convertirea” lui Jules, actul de clemență din partea lui Marsellus): un Crucifix înzăpezit (într-un shot luuung, pe genericul de început) e lăsat în urmă de poștalionul care îi duce pe John Ruth, dimpreună cu prizoniera lui, Daisy (pe care va lua 10.000 de dolari) și companionii culeși de pe drum: Warren și noul șerif al orașului Red Rock, unde trebuie să ajungă cu toții. Căbănuța (un fel de prăvălie cu de toate) din mijlocul pustiului devine un loc în care supraviețuiește nu cel mai drept, mai viteaz, sau, dimpotrivă, mai josnic, ci cel care știe să citească semnele primejdiei dincolo de aparențe (care aparențe, dispar una câte una). E care pe care. Bineînțeles, există, printre aceste semne, diferite coduri, precum cel al onoarei, care însă nu are un rang superior – e una dintre convenții. Printre altele, este invocată justiția oficială vs. cea „de frontieră”, cum îi spune călăul Oswaldo (Tim Roth). Dar niciodată nu poți fi sigur că nu e vorba de un truc, de praf aruncat în ochii celorlalți. Minciuna, manipularea, înșelătoria și trădarea rămân cele mai eficace. În mod firesc, la un moment dat, se ajunge la un fel de anchetă de film polițist: deci, pe lângă doza de suspans dată de paranoia generalizată, niște mister. (Poate nu chiar de talia unei Agatha Christie, dar OK.) 

Având de stăpânit, aproape simultan, opt (plus încă vreo câteva) caractere, Tarantino s-a înhămat la ceva uriaș. Și, totuși, acestea sunt suficient de distincte, iar dialogul este – cum altfel – o plăcere de urmărit. Ca și inevitabila slaughtăreală. Nu e niciun spoiler, având în vedere premisele: o adunătură de derbedei, fiecare cu trecut mai mult sau mai puțin dubios și gânduri rele. 

Daisy Domergue, singura duoamnă din grup, a fost adusă pentru a fi spânzurată și este supravegheată mai ceva – vorba aia de la noi – ca o butelie: Ruth o ține legată cu lanțul de el și, când consideră că duduia se întrece cu obrăznicia, o mai frăgezește, cum poate și el, ba cu cotul, ba cu altele. Asta, în timp ce galantul Oswaldo explică de ce trebuie să execuți un condamnat la moarte într-un mod impasibil, fără emoție (adică, vorbește de funie în casa spânzuratului). Umorul negru de aici e printre cele mai reușite din filmele lui Tarantino. 

Totuși, că veni vorba, emoția n-ar trebui să lipsească, or, aici nu prea mai încape. E prea mult negativ. Tarantino a fost întotdeauna un cinic și un nihilist, dar în HE a întrecut orice limită. Și, ca atare, conflictul nu mai comportă acele schimbări dramatice în atitudine și dispoziție pe care le știam din primele lui producții. Cercul violenței și legea talionului (extinsă, și în contrapondere cu etica „oficială”) dau scenariului un caracter unidimensional. Conflictul final e și el grăbit, deși are surprizele lui. 

Și, poate, ne lipsesc topicele „exterioare” conflictului, acele flecăreli geniale (doar aparent lipsite de sens) despre Big Mac, voință divină, ce-a vrut să spună Madonna în „Like a Virgin” și dacă să dai sau nu bacșis chelneriței. 

Dar până la urmă, filmele lui Tarantino nu sunt filme pe care doar să le vezi. Sunt filme pe care trebuie să le revezi. Preferabil, după o perioadă de timp. Concluzia mea (pe care se bazează și nota) în acest moment: Tarantino rămâne un povestitor fantastic, în ciuda jonglării cu structura clasică. The Hateful Eight e, probabil, cel mai matur film al lui, dar departe de a fi cel mai bun. (Printre altele, m-a năcăjit și un mic fleac, care nu scade valoarea artistică, dar deranjează: un racord prost. Cei care sunt atenți o să-l depisteze. Dă-o naibii de treabă.)

Toți actorii sunt fabuloși, nu e cazul să detaliez. Marea surpriză o reprezintă pentru mine (și pentru alții, mai mult ca sigur) Walton Goggins în rolul șerifului. Dar, pe de altă parte, preferata mea (ca și a celor de la Globuri) rămâne Jennifer Jason Leigh (Daisy): cu figura ei de vrăjitoare, țață impertinentă, dar și un pic speriată și cu o anumită candoare, contrariul cel mai flagrant al unei doamne-de-western (adică elegantă, serafică, dulce, sau chiar bătăușă, dar tot stilată, precum Sharon Stone în The Quick and the Dead), este o supersimpatică. Așteptăm s-o vedem în noul sezon Twin Peaks (AMR un an!!!). 

Notă: 8