The Hunger Games: Mockingjay 2 (2015) – Pentru o viață sănătoasă, faceți revoluții

Uită-te la Katniss: cât nu încordează arcul, rătăcește în dileme & nostalgii și, cu adevărat îngrijorător, cată ba la Peeta (proaspăt eliberat, dar cu tulburări gen schizo), ba la lemnu’ de Gale. (În străfunduri, alegerea-i gata, dar noi nu tre s-o știm.) Băieții, ei înșiși strâmtorați de triunghiul amoros să-și zică părerea unul altuia, fac, pe gură și din priviri, un dialog înduioșător, dacă îl transpui la grădiniță, grupa mică. Romance-ul a avut defecte încă din pornire, de la primul HG, acum, că se încearcă un boost, nu funcționează, deși ar trebui să fie unul dintre motoare. Deci, rămâne revolta pe sistem.
 
Care revoltă e pe terminate, că deja se plănuiesc alegeri democratice: Alma Coin, secondată de eminența cenușie Plutarch (Philip Seymour Hoffman, R.I.P.), se și vede instalată la Capitoliul decadento-fascist, în timp ce simbolul-mitul Katniss are un gând fix, să-l omoare pe maniacul gamer Snow, care atâta o râs la ea din televizoarele alea, de trei filme-ncoace. (Între noi fie vorba, transmisiile televizate, cu minciunile, fanfaronada, manipulările aferente, mai mult sau mai puțin subtile, n-au alt rol decât cel de conversație gen ba p-a mă-tii între gașca lui Coin și cea a lui Snow, fiindcă n-ai reacții din zone neimplicate, „imparțiale”. Ar fi o singură tentativă, palidă, în prima treime… Cu alte cuvinte, propaganda e doar de formă.)

În mod logic, pentru ca lucrurile să fie mai dificile, neastâmpărata fecioară o pornește în misiune fără încuviințarea marii șefe. Încercările vor fi crunte pentru echipa ei. Spre bucuria fanilor HG, Snow pune creatorii-de-joc să născocească diabolic-e-puțin-spus capcane numite pervers „coconi”, care, odată activate, declanșează tot felul de chestii plăcute ochiului, for old times’ sake. Arena din primul HG își retrăiește gloria. („Bun venit la a 76-a ediție a Jocurilor Foamei”, cum zice, ironic, unul dintre combatanți.) E o adevărată plăcere să-l vezi pe bunicuțul Snow cum se bucură că mica răzvrătită („pe timpuri, a noastră copilă”, cum spune crainicul) a mai scăpat de o capcană, fiindcă urmează alta și alta. Evident, nu sunt numai capcane fizice. 

Însuși Jocul încearcă să demonstreze că e o necesitate (metafizică), strâns legat de condiția umană, și nu doar capriciul unei epoci, o modă: nu numai în două-trei dialoguri și o decizie (șocantă, pentru unii) din partea a treia, ci și ca prezență subtilă, răul din adâncuri, simțită în tonul sumbru, fatalist al întregului film. (Semi)întunericul omniprezent, melancolia eroinei, dar și jovialitatea amară a unui Snow bolnav incurabil, că ți-e și milă de el (și asta-i de bine), momente de despărțire cu emoție autentică (excelent unul dintre ele, în mijlocul unui dans, la o nuntă), multe prim-planuri (îndrăznețe, aș zice), pentru a capta trăiri: toate astea dau un aer matur, grav reflexiv, producției.

Din păcate, atmosfera nu reușește să acopere întotdeauna discursuri ridicole. Se spun vorbe mari mari mari (și zău dacă nu mai bine ne lăsau pe noi să le gândim, în multe cazuri, după arhicunoscutul principiu show, don’t tell, că ne prindem noi). 
Un punct vulnerabil mi se pare Peeta (pe Gale îl exclud din discuție, fiindcă e evident în plus). Deși e singurul cu un character arc mai consistent, pare mai degrabă un personaj de (psiho)horror ieftin (nu intru în detalii). Apoi, finalul. Nu că ar fi previzibil, ci că e grăbit, cu conflicte proaspete care nu mai au timp să dezvolte ecouri pe măsura gravității lor. Atâta vreme cât Katniss e direct vizată, se întâmplă însă ca până și aceste „greșeli” să fie iertate: Jennifer Lawrence pur și simplu salvează filmul oriunde apare. Ăsta da eroism.

(Dacă vă întrebați ce se mai întâmplă cu motanul Buttercap: o să-l vedeți într-o scenă emoționantă căreia postacii „inventivi” de pe YT îi vor dubla dialogul, ca să iasă caterincă. Răilor.)

Scriam anul trecut (HGM 1) că mă aștept la ceva cu adevărat puternic de la acest grand finale. În general, ultimul HG mi-a întărit simpatia față de cea mai distinctă eroină a distopiilor mainstream pentru adolescenți (și ăsta e lucru mare), dar sunt prea multe probleme peste care nu pot să trec. 

Notă: 8