The Last Witch Hunter (2015) – Un prinț deprimant îndrăgind vânătoarea…

Mai mult ca probabil că din cauza pierderii prietenului drag (Paul Walker), Vin Diesel e aici mai tragic decât îl vrea rolul, care, de fapt, nu-i cere decât să fie răgușit și hard-boiled: s-o joace pe singuraticu’, s-o dea-n cinisme cu tovarășii de arme, și-n crâncene, dar calculate, lupte când vine vorba de dușmani – vrăjitoarele năzuroase. Că personajul său, Kaulder, ochii lui opt secole de ticăloșie văzură. Ni se spune că asprul nostru îi cunoscu pe Hitler și Stalin, dar se pare, cum umblă povestea, că nimeni, măcar ca potențial, nu-i ca Regina Vrăjitoarelor, care dădu în populație cu mare ciumă 800 de anișori în urmă (deci, la un calcul simplu, cea de la pașopt, adică 1348, căreia-i căzu victimă Laura lu’ Petrarca și mare parte din Europă, nu-i opera ei, deși tot Black Death îi zice, dar să nu ne încurcăm în detalii). Având în vedere asta, pentru fanii rafinați (câți or fi) ai lui VD, ar putea fi chiar un rol de ceva artă: adică, e mai el însuși ca nicăieri. Nu-s neapărat un fan, și nici rafinat nu mă consider, dar ridic nota pentru asta.  

Acel inciting incident, de acum n secole, când Kaulder/ VinD avea barbă ca un dwarf din Tărâmul de Mijloc, îi smulse eroului nostru ce-avea mai de preț p-atunci, respectiv fetița și soția, pe care le tot revede(m) în cadre însorite, dar atât – că nu reușesc să convingă că n-au fost decât un vis frumos. (Apropo de frumos, dacă mai văd mâini mângâind, în trecere și în contre-jour, spice de grâu sau, ca aici, flori, scad nota. După faimoasa scenă din Gladiator, merge de două-trei ori, dar să nu abuzăm.) La un parte-n parte cu ticăloasa, Kaulder câștigă, însă nu fără urmări, căci iată, se trezi, în urma unui ultim blestem, nemuritor și rece. Adică, singur. Având, în zilele noastre, drept consolare unică vreo aventură cu câte o stewardesă. Din vreun avion ai cărui pasageri îi scapă de la pieire, fiindcă vreo vrăjitoare învățăcică umblă, ca inconștienta, cu niște rune peste puterile lor. Faza din avionul în primejdie e una dintre puținele cu adevărat simpatice și inteligente, amintind, ca și o descindere la un dubios negru comerciant, iubitor de fluturi, de Men in Black. Dacă filmul, în întregime, ar fi ținut-o pe linia asta, am fi avut distracție pe cinste. Dar, nu… 

Neconsolatul Kaulder e gata de o nouă confruntare, fiindcă vrăjitoare (mai precis, una de sex masculin, Belial) vor s-o învie pe Regină, de dragul gloriei timpurilor apuse. Alături de erou se află muritorul de rând/ preotul Dolan nr. 36 (Michael Caine), un fel de side-kick și băgător de seamă, care e pe cale de-a fi înlocuit cu nr. 37 (Elijah Wood). Aci se întâmplă mister, urmează ceva detectivistică (mirosul ăla nu-i de usturoi, ci de arsenic, hahaha), apar nasolul de Belial și o nouă speranță într-ale căii cele drepte, în persoana vrăjitoresei Chloe, care, inițial, îl iubește pe Kaulder ca Stalin pe dușmanii poporului. Ca să fie, ulterior, cu convertire. Chloe are niște puteri speciale, ce-l reconectează pe Kaulder la trecut – că simte mușchii lui că acolo s-ar putea afla nește răspunsuri. 

 Avem o „mare” revelație undeva în a doua parte – în sfârșit, avem lumina corectă peste o situație care multora li se va părea mai mult decât cheesy (wtf, de ce vrăjitorela îi dădu nemurire lu’ nea Kaulder). Din acest moment, după vreo 45 de minute, în sfârșit, suntem pe drumul cel bun. Ne bucurăm de killăreală, ne încruntăm la foarte previzibilul twist legat de un personaj secundar (despre care, până acel moment, ne întrebăm ce-i cu el), ne râdem la ceva umor (în unele cazuri nu ne putem decide dacă a fost voluntar sau nu). Cea mai de efect chestie din tot filmul e cum Kaulder/ Vin Diesel îi spune „puștiule” lui Dolan al 36-lea/ Michael Caine. Vi-ra-lă. 

Uitându-mă în bila mea de cristal, văd ca target principal un 8-12 ani. 

Notă: 5