The Magnificent Seven (2016) – Nici muscă să nu scape!

În Magnificent-ul din 1960, personajul lui Robert Vaugh prindea în pumn o muscă și apoi grăia cu amărăciune că pe vremuri le-ar fi prins pe toate trei dintr-o mișcare. Pistolarul (jucat de Ethan Hawke) care, în 2016, îi corespunde lui Lee (Vaugh), nu se văicărește de viteză & precizie, s-a săturat doar să mai numere derbedeii trimiși pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei. Mai ales că ochii lui văzură și război civil, iar sufletu-i chinuit de coșmaruri tânjește după nițică pace și iubire de semeni: nu vezi că nu s-a schimbat nimic, tot ne omorâm ca chiorii, îi zice el lui Sam (Denzel Washington). Un mesaj pacifist în plin carnagiu – frumos.

Vechiul scenariu e refăcut la detalii, să avem, așa cum ne-am obișnuit, alte proporții când vine vorba de lupte, dar și cu respect față de spirit: Antoine Fuqua și echipa lui de scenariști strecoară concepte și interogații oriunde încape, așa, mai mult pentru cei care i-ar putea acuza de superficialitate. Deși, evident, tocmai pentru asta mergi la un western: „decât” pac-pac pe fond de răzbunare / dreptate.

Pentru cei care nu știu, povestea e în felul următor: niște oameni cumsecade sunt terorizați de niște oameni răi, iar oamenii cumsecade se satură să mai fie terorizați și angajează șapte războinici să-i apere (tot pentru cei care nu știu și le e lene să gugălească: primul de primul scenariu e Cei șapte samurai, 1954). În 60, erau țărani mexicani cărora li se lua recolta, acum sunt americani amenințați să li se ia pământurile, că-s lângă o mină de aur. După o scurtă lecție ținută în biserică (simbolic) și câteva cadavre, Bogue („zeu” în rusă!) le spune să se care, că are treabă pe-acolo. Așa că proaspăta văduvă Emma vrea dreptate, dar se mulțumește și cu răzbunare, cum îi spune ea lui Sam Chisolm (Denzel Washington). Care, normal, mai întâi o refuză politicos, apoi ciulește urechile, apoi strânge trupă de șase, cu el șapte, derbedei, fiecare cu un trecut dubios și cu viitor incert, o bandă de misfits, fiindcă între ei, pe vremuri, ar fi trebuit să fie dușmani. Ca să bifăm corectitudinea politică, avem de toate rasele, inclusiv un comanș fioros. Dar nu mai fioros ca asiaticul Billy (Byung-hun Lee), în ai cărui ochi nu poți citi decât dorința de a te omorî într-un mod oribil și, implicit, artistic. El e, cum ați ghicit, băiatu’ cu cuțitele (James Coburn în 1960).

Cu toții sunt pe roluri, ceea ce e un plus de amuzament pentru cinefili/ cinemani: nu numai Byung-hun, dar și Denzel, căruia rolul îi amintește de destul de recentul Equalizer, și Chris Pratt, care e din nou bufon, ca în excelentul Guardians of the Galaxy. Hawke e încă o dată un tip angoasat, ca în capodopera lui Fuqua, Training Day.

La ce dezastre de remake-uri s-au făcut în ultima vreme, ăsta s-ar putea să fie unul dintre cele mai bune. Provocarea era triplă: western (considerat de mult un gen mort), calitatea și prestigiul primelor două producții (a lui Kurosawa și a lui Sturges) și, evident, numărul personajelor: publicul de azi n-are răbdare nici să le numere, vrea acțiune. Și e acțiune. Chiar dacă de cele mai multe ori convențională (chiar și acolo unde se putea inventa), e cafteală premium. (Cadrul meu preferat rămâne cel în care Denzel îl joacă pe unul în copitele calului.) Ritmul ultimei confruntări, începută cu montaj cu fade-uri pe imagine și dangăt de clopot (fain), e dintre cele mai măiestre din ultima vreme. Ai dramatism, ai relații interumane, ai umor (care oricum se regăsește de-a lungul întregului), ai chestii mai mult sau mai puțin imprevizibile. (La un moment dat ceva nu se pupă, sau doar mi s-a părut…) E un popcorn movie de primă clasă.

Era necesară o motivație suplimentară în cazul lui Sam, iar aceasta e dezvăluită în momente-cheie – nimic nou cu adevărat. Personajul lui Pratt face trucuri cu cărți de joc ca să distragă atenția – s-a mai văzut. Bogue (Peter Sarsgaard) nu e dintre cei mai distincți villain-i. Dar nu poți să eviți clișeele. Nu într-un western cum își propune să fie M 7.

Din fericire, M 7 din 2016 nu e doar atât. Fiindcă, la scenariști, pe lângă specialistul în action-uri Richard Wenk (Equalizer), îl mai avem și pe Nic Pizzolatto, care a scris la True Detective. Numai numele lui poate explica o ciudățenie precum un citat / o parafrază din Geneză referitoare la (îngerii) uriași, rostită de un fost ucigaș de indieni (în acest caz, nu m-aș risca în speculații, dar aștept niște interpretări pertinente). Apoi, ideologic vorbind, e vizată combinația capitalism-protestantism (relația dintre cele două a fost subliniată de un mare sociolog în urmă cu o sută de ani). Și mai sunt chestii presărate, pe ici, pe colo. Food for thought. 

Notă: 8