The Night Before (2015) – Fleru-i fler

Când îl vezi pe Seth Rogen pe afiș, știi că ai comedie cu adulți cu mințile încă în curs de dezvoltare, aventuri absurde, mult mult fumat & băut și tovărășie de tovărășie. De aia, prezența lui Joseph Gordon-Levitt nedumerește un pic, că ăsta e mai serios. Și așa și e în film. Că-i trist. Din mai multe motive: că l-a părăsit gagica și că ăsta va fi ultimul Crăciun petrecut cu pretenașii lui, care i-au ținut de familie din 2001, când… a rămas orfan. 

În timp ce Ethan (Gordon-Levitt) a rămas blocat în trecut, nu mai „evoluează”, Isaac (Rogen) și Chris (Anthony Mackie) sunt, chipurile, pe calea cea bună, a „împlinirii”: grăsciorul va deveni în curând tată, iar negrul în sfârșit e un sportiv apreciat (deși, cum i se spune la un moment dat, la vârsta lui, sportivii se pensionează). Ca atare, drumurile lor ar cam trebui să se despartă. Evident, ca orice film de Crăciun, The Night Before va soluționa problema pozitiv. Dacă finalul e previzibil (și drăguț ca un cadou de sub brad), compensarea trebuie să vină de la aventură. Care, din păcate, cam lasă de dorit. Ia să vedem. 

Deși Isaac e trimis de nevastă-sa la întâlnire bine pregătit, cu o colecție impresionantă de droguri într-o cutiuță (așa nevastă să tot ai), băeții mai au nevoie și de iarbă, vorba la cântec. Și vor avea nevoie, din diferite cauze și motive, de vreo trei ori, ca să apară tot de atâtea ori dealer-ul lor, demențialul mr. Green (Michael Shannon), care și acum mă bușește râsu’ când îmi amintesc. Faptul că apare de trei ori și diferite clue-uri îți dau de înțeles că nu-i lucru curat cu domnia sa: e, clar, cel mai epic personaj din toată treaba. 

Marea dorință a băeților e să ajungă la celebra petrecere Balul Spărgătorului de Nuci, care are loc an de an, dar ei n-au ajuns niciodată acolo. După ce Ethan, în chip de elf garderobier, fură trei bilete din haina unui bogătan (hei, nu-i chiar frumos… că asta rămâne fără urmări(ri), prietenii se îndreaptă într-acolo. Două treimi din film se află pe drum, mai poposind să cânte cu picioarele (literalmente) la pian (ca Tom Hanks în Big, 1988), mai luptându-se cu o „periculoasă” infractoare, Rebecca Grinch, pretext pentru bancuri cu aluzii la Home Alone și… Die Hard. Bunuțe. Însă cele care le ies cel mai bine sunt tot alea cu scule: total cretine, dar râzi de n-ai aer. Fiindcă oamenii știu să facă dialog, să-i dea crescendo și spontaneitate. 

Din păcate, situațiile sunt mai mult o înlănțuire de gaguri, conflictul principal (bătălia care se dă în sufletul lui Ethan) nu e luat în serios. Iar marea petrecere dezamăgește. Twist-urile de pe ultima sută de metri sunt grăbite, învățămintele („cherish that shit”, adică prietenia, o anume coming-of-age etc.) trase la repezeală. Și, defectul major al filmelor cu buddies: relațiile lor cu tipesele sunt stereotipice până la amănunt. I don’t f…cking care about legătura lui Ethan cu gagică-sa. 

Un film care poate unora le inspiră și a Crăciun, dar baza rămân situațiile cam din orice film de gen (Pinneaple Express , This Is The End ). Bancuri juicy-vulgărele și câteva surprize simpatice, în mare parte cameo-uri (nu zic, să nu stric surpriza): e de hăhăială. De văzut mai degrabă cu băieții decât cu tovarășele de viață.

Notă: 6.5