The Peanuts Movie (2015) – Atât de liniștit, atât de subversiv…

Subversiv, fiindcă, într-o lume poluată de motivaționalisme, îi învață pe mucoși că e mai important să fii bun la suflet (și cinstit cu ceilalți) decât competitiv: Lucy, „psihologa” de serviciu a grupului (care îți vinde sfaturi cu 5 cenți bucata la „cabinetul” ei), îi dă eroului nostru cartea „10 căi pentru a deveni un învingător”, carte care, evident, mai mult îl va încurca. 

Charlie Brown e greu de tulburat în candoarea lui. Veșnic urmărit de ghinion și o legendă vie a neîndemânării printre colegi și tovarășii de joacă, dolofanul n-are niciun fel de calități, în schimb e dotat cu un simț etic demn de un erou antic. Firește, filmul are suficientă înțelepciune să n-o dea în lecții de morală. E delectare pură. De un fel aparte, cuminte, senin, voios și nostalgic. La un moment dat, când Charlie își descrie senzațiile de îndrăgostit pentru prima oară, zice: „Ai avut vreodată impresia aia, că nu te poți opri din zâmbit?” De la primul cadru până la final, pe mine cel puțin zâmbetul aproape că nu m-a părăsit nicio clipă. Dacă vreți să vă tăvăliți de râs, să stați cu inima-n gât de suspans sau să vă topiți după vreun personaj secundar ultrapufooos, Peanuts nu e chiar desenul animat potrivit. Dar, așa dietetic, vă oferă satisfacții dintr-o zonă rar explorată în ultima vreme altundeva decât în producții submediocre. 

Povestea e simplă. Charlie, loser-ul fără remediu, vrea să câștige atenția/ simpatia/ inima noii vecine, Roșcățica (The Little Red-Haired Girl), având drept singur atu faptul că, spre deosebire de vecini, tipa nu-l cunoaște. Normal, toate încercările lui (învățatul unor pași de dans etc.) sunt supuse ghinionului. Și nu tocmai imaginative. În contrapondere, aventurile închipuite ale cățelului său Snoopy (mai inteligent ca stăpânul, evident), angrenat în încrâncenate bătălii aeriene cu Baronul Roșu pentru a o salva pe Fifi, punctează ironic banalitatea acțiunilor din „realitate”. 

Peanuts e un film inteligent. Și, chiar dacă, păstrând linia deschisă acum jumătate de secol de Charles M. Schulz (continuată acum de fiul și nepotul acestuia), nu se lasă ispitit de inuendo-uri și cârlige în proximitatea culturală (fiind, mai degrabă, chiar și la nivelul decorurilor, atemporal), refuză gag-urile mustoase și nu-și încordează mușchii în situații vizual ingenioase (refuzând, astfel, competiția), are un scenariu bine scris, cu leitmotive (v. zmeul pe care Charlie încearcă să-l facă să zboare), cu elemente narative în cerc subtile, consecvent în hazul său în gama minor (ceea ce mie mi se pare extrem de dificil). Ca și în seria originală, personajele adulte sunt off screen, iar replicile lor, un blabla inteligibil doar celor din film: o distanță absolută, un hiatus între lumea copilăriei și cea a maturității. O situație intermediară, a obiectului (încă) inaccesibil, o constituie prezența Roșcățicii, pe care Charlie o vede doar de la depărtare și din spate. Drăguț. 

Cum ziceam, un film liniștit. (Charlie o fi el un loser în ochii tuturor, dar tachinările celor din jur nu trec niciodată un prag al îngrijorării: „pericolele” vin mai mult din contingențe și din trăiri interioare (dezamăgiri etc.). Poate, uneori, prea prudent și/ sau comod (începutul cu opritul ceasornicului dimineața e un clișeu căruia greu îi mai poți găsi scuze). 

Părinții îl vor înțelege mai bine, mai ales cei nostalgici după Mihaela, Miaunel și Bălănel etc. Cei mici vor fi poate mai atenți la pățaniile lui Snoopy, dar poate că ceva ceva din mesaj tot va ajunge și la ei. 

Notă: 8