The Secret Life of Pets (2016) – Secretul lor e în siguranță

Că nu e niciun secret, de fapt.

De fiecare dată când am văzut trailerul (cam de un an încoace), mi-am zis, de abia aștept să văd chestia asta, are un concept mișto… Când colo, păcăleală. Cei care au făcut trailerul merită un purcoi de bani și câteva luni de pârnaie pentru înșelăciune. 

O aventurioară cu animale ultragenerică (iar prin canale, aerisiri etc.), cu antagonist generic (hingheri, animale gone rogue), la care se adaugă rușinoase momente deus ex machina și altele fără sens (precum o incursiune suprarealistă într-o fabrică de cremvurști din care nu înțelegi nimic). După cum arată scenariul, SLP se vrea mai degrabă un fel de Toy Story cu animăluțe. Dar până și alăturarea, în aceeași propoziție, a celor două titluri e o blasfemie. 

Deci… Max e un… habar n-am rasa, un câine, să-i zicem. Se consideră cel mai norocos câine din New York – când spune asta, deja te gândești că orașul înseamnă ceva special în economia întregului, gen o să-l salveze fiindcă îl iubește. Mbine, să nu fim chițibușari. Să reluăm… Max e fericit. Viața nesecretă e alături de stăpână lui, Katie, care, normal, îl iubește. Nu însă suficient de mult încât să nu adopte și un alt câine, pe uriașul Duke. Și nu suficient cât să nu-i trimită la plimbare cu o terță persoană, care plimbă vreo duzină de câini. În viața „secretă”, Max o așteaptă pe stăpână să se întoarcă acasă și se întreține cu vecinii: simpatica Gidget (Jane Slate are o voce așa de sexy), amatoare de telenovele, pisica obeză Chloe (care livrează poate cele mai hazlii replici din tot filmul) și alții, nesemnificativi. 

În introducere, fiecare animăluț face ceva nostim după ce pleacă stăpânul/ stăpâna de acasă: Chloe, de exemplu, dă iama în frigider, c-o figură pe care se citește pofta, teama, bucuria, vinovăția. Mișto. Apoi, după ce Max și noul companion, Duke, dispar prin New York, vor să-i găsească. Ca să existe primejdii, sunt introduși niște hingheri, care n-au niciun plan, apar c-așa vor scenariștii. Scenariul e în impas, se strâng scenariștii și, now what, a, păi, hai să-i mai băgăm pe hingheri. (Se compară hingherii de aici cu fiorosul Trumper din Shaun the Sheep ?) Pe lângă hingheri avem niște „revoluționari” – animăluțe abandonate de stăpâni, gata să se răzbune (greu cu conceptul de revoluție…). Ei sunt conduși de evil bunny Snowball, pe cât de alb și pufos la exterior, pe atât de negru la suflet. Cum necum, între gașca lui și domesticii Max și Duke se iscă conflict (mbine, se presupune că Duke are o altă experiență de viață, dar asta pare să nu conteze). 

Iar conflictul e mai mult o alergătură de colo colo, cică urmărire. Cum spune Snowball la un moment dat: ce mică e lumea… Exact, New York-ul pare a fi de dimensiunile Cișmigiului, nicio șansă să te pierzi în el, mereu dai peste prieteni, cu sau fără ghilimele. Eroii noștri n-au nici spațiu și nici timp să experimenteze miracolele aventurii, cu atât mai puțin să învețe ceva. În cele din urmă, scenariștii își amintesc de testul loialității și-l înghesuie într-o scenă unde, ia uite, iar hingherii… Wtf. 

Povestea e meschină, cumințică, pe alocuri chiar letargică, se sperie la cea mai mică provocare. Dar personajele? Personajele promiteau și, în unele situații, chiar avem câte un crâmpei de originalitate. Haioasă imaginea, care amintește de Mad Max, cu iepurașul „războinic” stând călare pe subalternul său, un imens buldog cu botniță. Apoi, un motan de tomberon cu accent irlandez putea avea un rol mai consistent. (Probabil, creatorii sunt dog people, că pe aici, pisicăretul e mai degrabă antipatic…) Dintre toți, Gidget e singura mai cu viață în ea și are o evoluție cât de cât. Pentru ea ridic nota. 

Vocile sunt făinuțe. În afară de minunata Jane Slate (Gidget), Kevin Hart, care a pus voce la Snowball, e chiar bun (mai bine se reprofilează pe așa ceva, decât să se scălâmbăie prin filme stupide), la fel și Dana Carvey (vocea lui Pops, un basset cu dizabilități, dar cu… relații). 

SLP arată mai degrabă a sequel la un film care ar fi trebuit să-și aibă acțiunea în cadrul domestic, să vedem că există o viață secretă, amenințată de a fi dată în vileag. Precum cea a lui Arrietti . 

În deschiderea lui SLP avem scurt-metraj cu minioni. Mai bine îl puneau după, plecam mai vesel.   

Notă: 6.5