The Shallows (2016) – Bâza, leapșa, gâsca și vânătorul

Că Blake Lively, cea târcolită aici de rechin, e zece clase deasupra ei însăși cea din The Age of Adaline, asta nu înseamnă că a generat rolul vieții. Poate altădată. 

Dar nici scenariul și nici regizorul Jaume Collet-Serra nu-i acordă fetișcanei atenția pe măsura unui one-woman show. Se uită mai mult spre apele tulburi pichetate de bestia cu dințișorii rari (aspectul fizic pentru care eu, iertată-mi fie blasfemia, nu prea simt fiorul cuvenit când vine vorba de rechini: mi se par de tot hazul și prea puțin credibili, cu meclele lor). 

Despuiat de clișee, două-trei momente nu dintre cele mai inspirate și – mai ales – de jumate din backstory-ul studentei la medicină Nancy (Blake), dezvăluit stângaci, amatoricește, The Shallows putea fi un film de forță, la care criticul subțire să zică, hm, interesant… Pentru că potențial e, slavă lui Neptun. 

Ia să vedem despre ce e vorba. Avem Nancy, studentă la medicină (fapt care îți miroase imediat a premeditare), care, după moartea maică-sii, fuge de acasă în căutarea plajei unde, în urmă cu ani, mama ei, gravidă cu ea, a venit să se dea cu placa. E o plajă cu nume necunoscut, și așa o să rămână (chestie drăguță: adică, lumea să nu știe de ea, că-i belea). Deci, Nancy se află într-un fel de pelerinaj în memoria mamei. Ajunsă la superba lagună, dă peste doi bagabonți mexicani (care se știe ce rol au în economia poveștii), se dialoghează un pic, ăștia pleacă, ea așteaptă marele val, vine și ăla, apoi ceva nu e în regulă: o balenă moartă din care se hrănesc vietăți, inclusiv bestia cu aripioară verticală. Până să nu știu ce, rechinul o rănește, iar ea își găsește, temporar, adăpost pe balenă, ceea ce, simbolic, poate însemna că e mama care o ocrotește, sacrificându-se. Interpretare nu fără sens dacă ne gândim că mai sunt niște stânci ascunse/ descoperite de maree despre care Nancy crede/ știe că formează Insula Gravidei. 

În cele din urmă, Nancy ajunge pe un petec de stâncă, alături de… Steven Seagull, un pescăruș pe care ea îl botează așa. Nah, tre să vorbească și ea cu cineva. Mai târziu ne prindem că pescărușul are aripa rănită, că de aia stă acolo, nu că i-ar plăcea conversația cu turista, care a apărut fără o buca’ de pâine măcar, un popcorn ceva. 

Mai mult decât horror (paralela cu Jaws-ul lui Spielberg nu-și are rostul), e thriller de supraviețuire (v. The Grey ). Fătuca găsește, cum, necum, puterea să se ia în piept cu dihania, care e chitită (aici nu înțelegi prea bine de ce atâta răbdare) să-și înfigă colții în gluteus-ul ăla minimus obrăznicuț al inconștientei. Când începe să-i taie din posibilități (rupe placa, mursecă niște potențiale ajutoare etc.), devine chiar intens. 

Dacă e vreun mesaj aici: fata e pe cale să taie cordonul ombilical, să treacă peste doliu și să intre în viață ca o învingătoare, watch out. Dar pe cât e ea de curajoasă, pe atât de prudent e scenariul: nu-și asumă deloc riscuri, deși se ia foarte în serios (ar fi putut să cocheteze un pic cu iraționalul, ca în situații limită, de exemplu). Iar finalul e doar o derivație a acțiunii, n-are nimic să te zguduie și/ sau să te bulverseze, să-ți ridice catharsis-ul. Pfff, poi, cum urlă Liam (The Grey, 2011) cu ochii înlăcrimați către cer, „fuck faith, earn it!”, cum se termină filmul în suspans… N-o să vezi așa ceva aici.  

Notă: 5.5