The Social Network – prieten, prieten, dar Facebook-ul e pe biţi!

E dramă romantică? Ia să vedem… Could be… Mark Zuckerberg e părăsit de iubită şi dacă nu poate să-i arate nişte muşchi reali, îi arată pe cei ai minţii. E vorba despre prietenie şi trădare? Posibil. Ideea ar fi că dacă faci cea mai tare reţea de prieteşug şi începe să miroase a mălai în jur, te trezeşti fără prieteni, mai ales că eşti obligat să dai ţeapă după ţeapă, ca să-ţi iasă treaba.

E vorba de alienare? Eşti un sociopat nenorocit care se răzbună pe toţi, prinzându-i într-o reţea din care să nu mai scape (pe principiul că dacă nu eşti pe Facebook, nu exişti),  în timp ce tu urmăreşti deliciosul spectacol al miliardelor tale care se înmulţesc, doar că n-ai cine să împarţi bucuria? Să fie revelarea istoriei infame din spatele gloriei? Povestea shakespeariană a unui geniu neînţeles? Probabil toate variantele sunt valabile. Dar de ce mă întreb eu chestiile astea? Fiindcă îi caut acestui film rostul şi nu-l găsesc. Şi nu vreau să-mi închipui că e o chestie de publicitate. Ar fi al naibii de trist.

Sunt cel puţin trei filme de Fincher pe care le-aş revedea oricând cu plăcere: Alien 3 (preferatul meu din serie), Seven şi Benjamin Button.  Mai sunt încă vreo trei în faţa cărora mă înclin, printre care şi Fight Club. Dar The Social Network îmi depăşeşte puterea de înţelegere. M-am simţit ca o coafeză care se chinuie să citească un roman de Stendhal: cu siguranţă n-ar face greşeala să pună mâna a doua oară pe el. Aşa cum singurul lucru pe care l-am făcut de două ori după ce am văzut filmul a fost să verific dacă într-adevăr e făcut de Fincher.

Sigur, e un film bine făcut, o dramă alertă, fără a fi trepidantă, cu un erou pe care îl vezi mai mult prin ochii altora, ceea ce te face să empatizezi din unghiuri diferite, cu un joc elegant – e  a nu ştiu câta oară când mi se confirmă faptul că sub îndrumarea unui regizor de clasă până şi un Justin Timberlake se poate numi actor.

Justin chiar are un rol dificil. E Sean Parker, creatorul lui Napster, tipul afacerist-şarmant-în-care-nu-trebuie-să-ai încredere. Pare că îl vrăjeşte pe Mark şi că îl convinge pe acesta să-i dea papucii tovarăşului său (singurul prieten), ca să-i ia procentele din business. Doar că Mark nu face decât ce-l îndeamnă mintea diabolică. Grandomania, la care se adaugă lipsa de scrupule, îl împinge până la a-şi elimina toţi partenerii.

Mark e omul din spatele reţelei. Direct de la el nu ştim decât că o vrea pe Erica înapoi, că are un fix cu cluburile harvardiene exclusiviste, şi că e un geniu IT care-i dă cu spamu’ pân’ la ziuă. După ce face reţeaua, dispare în spatele „victimelor”.  Nu mai suntem în pielea lui, ci în a lor.

Tehnic vorbind, filmul n-are nicio fisură, dar îi lipseşte farmecul, aşa cum personajului principal îi lipseşte o motivaţie reală, iar poveştii, o temă pe măsură.