The Town – 12.00-12.15, banca e închisă, pauză de spargere

În orăşelu-n care se sparg bănci de trei ori pe săptămână – cum s-ar fi exprimat Bacovia dacă ar fi trăit în Charlestown – un Ben Affleck şi-a lui mână de oameni trăiesc de pe-o zi pe alta, şi uneori doar pe-o zi, dintr-un job cinstit, o mică întreprindere moştenită din tată în fiu.

Doug MacRay e un spărgător prin definiţie. De pietre (pe un şantier), de mecle bandite şi, fireşte, de bănci. Asta fiindu-i meseria, că vă place sau nu. Sigur că vă place! Mai puţin lui, aşa că aşteptaţi-vă la o dramă.

Fiindcă regizorul Ben Affleck, serios cum îl ştim, şi-a suflecat mânecile şi a pus lupa pe vieţile acestor umili şi mărunţi slujbaşi (cu orgolii mari) ai jafului. Adică îi vezi cum se sperie, se frământă, fac crize şi le tremură mâinile de sevraj dacă trece o săptămână fără să spargă măcar o blindată doldora cu verzişori.

Doug is keeping a low profile, atât de low că nici noi nu prea ştim mare lucru despre el, ceea ce e cam frustrant. Ştim că e un maniac al detaliilor şi un pasionat al vieţilor escortelor de blindate, astfel că face ce face şi le oferă câte un blind date. În rest: e sensibil la farmecele de victimă ale lui Claire, cu care se cunoaşte chiar în timpul programului, e violent, egoist şi vrea să se care din oraş. Astfel că începe războiul de neatârnare faţă de gangul care l-a crescut şi i-a dat un job.

Claire (plăpânda Rebecca Hall) cade la mijloc, îi cade lui Doug cu tronc (deci Ben s-a săturat de fundiliciousa J Lo), el îi cade ei, gang-ul se opune, Doug începe războiul de neatârnare. În timp ce copoii gâfâie pe urmele lor, în spume că scorul la hoţii şi vardiştii e cu 0 în coadă de fiecare dată. Aşa că Ben săracu’ nu prea poa’ să spună piua, ca să apuce să ne relateze şi nouă altceva decât chestii trist-răsuflate gen copilărie traumatizată şi morţi de rude. Pe care încearcă să le dreagă cu un pic de horror prin dezvăluirile boss-ului exact când Doug are mai puţin timp să asculte. Şi noi la fel, după modelul a-fi-în-pielea-personajului.

Dacă pe parcursul filmului vă întrebaţi de ce are atâta succes la critică, ei bine, aflaţi că domnii critici sunt răbdarea întruchipată. Deci va trebui să aşteptaţi cam o oră şi jumătate până să înceapă cu adevărat. E momentul în care simţi că drama parcă aduce a dramă – şi nu a umplutură – şi acţiunea e mai aproape de ce eşti obişnuit să vezi acum pe ecrane.

The Town are nişte plusuri, unul dintre ele fiind că se menţine în limitele unui shooting clasic şi nu vrea să impresioneze prin montaje stupefiante, ceea ce-i dă o anumită ţinută şi adâncime psihologică. În rest, ideea principală – hai să ne emancipăm, cine oare să ne-asculte? – se zgârie în hăţişurile scenariului şi rareori reuşeşte să-şi scoată capul la suprafaţă. 

În topul psiho-drama-heist-elor nu cred să fie ceva care să depăşească Dog Day Afternoon (1975, îndrăznesc să spun: cel mai şmecher rol al lui Pacino). Mai încercaţi, băieţi!