The Walk (2015) – Odă nebuniei

O să ziceți, ce mare scofală de film, iaca, unu’ care merge pe sârmă la 400 de metri înălțime. Ce poa’ să se-ntâmple? Mulți știu deja povestea (e după „reale”, există și carte și documentar destul de recent). 

Vă spun eu ce se întâmplă: se întâmplă că magie. 

Și ca să vezi aroganță maximă (un laitmotiv, de altfel, în poveste), eroul nostru, francezul Philippe Petit (Joseph Gordon-Levitt) e și povestitorul, ca să fie clar că-i viu și întreg întreguț, și ne parlește cu simpaticul lui accent tocmai de pe Statuia Libertății (care, știm cu toții, e cadeau de la francezi): e acolo un CGI intenționat de proastă calitate, ca să dea retro și să te bage în atmosferă (acțiunea se petrece în 1974). Multe chestii deștepte în filmul ăsta. 

Dacă auziți că Joseph bagă accent franțuzesc, o să vă gândiți imediat c-o să fie obositor și neveridic: nici pe departe. Omu’ ar trebui să predea chestia asta la academia de film, fiindcă i-a ieșit minunat. Poate și pentru că a stat pe lângă adevăratul Philippe Petit, care, din zvoneală, l-a învățat cum să meargă pe sârmă. Ceea ce înseamnă, că măcar în parte, nu-s numai trucaje. Că veni vorba de trucaje, Gordon-Levitt însuși poate fi suspectat că s-a făcut CGI, atât de impresionant de skillful, fizic vorbind, este. Interpretarea lui ultrateatrală, în maniera vodevilului (și a filmului mut american, de ce nu), e, per total, delicioasă. 

Astea fiind spuse pentru început, e clar că avem de-a face cu ceva fin, înrudit cu realismul magic (vezi Amélie). Când, la marginea hăului, cu cablul suspendat între cele două turnuri de la World Trade Center în fața ochilor, Philippe ia în mână bara de echilibru, se lasă ceață, când începe să facă primii pași, norii se risipesc iar lumea i se așterne la picioare. Etc. Dar nu se face abuz de astfel de artificii retorice. Nu, filmul nu e un fairy tale. Fiindcă cel puțin în ultima treime, dominanta va fi un action amețitor și incredibil de funny, montat pe o muzică de jazz care te trimite la (retro) heist-uri. Că, până la urmă, tot despre un fel de heist e vorba: ceea ce face Petit, secondat de niște nebuni ca el („complicii”) este i-le-gal – accentul este clar pus. Petit, de când se știe, un artist răzvrătit  are, pe locul doi al preferințelor, după mersul pe sârmă, să-i facă leapșa pe polițiști. După ce i-a supărat pe cei din Franța natală, e momentul să joace, „mai periculos”, la New York. 

Povestea lui începe pe când avea 8 ani, când, la circ, a făcut cunoștință cu trupa lui Rudy Omankowsky (un rol cald, emoționant, livrat de Ben Kingsley, pe care, astfel îl iertăm pentru Self/less). Între Papa Rudy și Philippe se naște o prietenie, „umbrită” pe alocuri de aroganța și hybris-ul tânărului însetat de glorie. Destinul artistului se mai intersectează, într-un romance rămas în stadiu de schiță, cu cel al frumoasei Annie (Charlotte Le Bon): scena (boem pariziană) în care o agață pe chitaristă va face publicul feminin să suspine. 

Împreună cu iubita lui și cu ceilalți complici (un fotograf francez, un new-york-ez care știe perfect franceza și alți câțiva), Philippe pune la cale ceea ce numește, cu mândrie, „the artistic coup of the century”. Iar rezultatul e puțin spus impresionant. E acolo, la 412 m de pământ (din care simți fiecare centimetru, de ți se face rău de la stomac), o poezie superbă, aproape zarathustriană: Philippe a învățat de la Papa Rudy să salute publicul și o face într-un mod pe care aș vrea să-l tot revăd. Für Elise ca ilustrație muzicală în timp ce parcurge distanța, cu grația unui samurai? Nu mi-aș fi închipuit cât poa’ să sune! 

„Mi-am șoptit, astfel încât să nu mă audă demonii: este imposibil. O s-o fac.”, spune Philippe în fața provocării. Nu știu ce și-o fi șoptit regizorul Robert Zemeckis înainte să se apuce de treabă, dar probabil ceva gen, lumea o să zică că-s nebun. Păi, tre să fii serios cu capu’ să faci așa ceva: riscurile sunt imense. 

Dar rezultatul e pe măsură. Ajutat de o echipă pe care o bănuiesc mare (numai reconstruirea digitală a Turnurilor gemene probabil a durat luni de zile de muncă asiduă), avându-l alături ca director de imagine pe Dariusz Wolski (ale cărui hipnotice cadre le-am putut admira și alaltăieri, în The Martian), Zemeckis a realizat imposibilul: un film rafinat și în același timp entertaining, cu un umor demențial și o tușă de nostalgie. Nu în ultimul rând, apropo de soarta ulterioară a turnurilor, a reușit să transmită, simplu și sincer, mesajul make art, not war. 

Cea mai mare surpriză cinematografică pe care am avut-o recent. 

(Vă sfătuiesc să nu vă uitați la trailer)

Notă: 9