The Woman in Black 2: Angel of Death – Haunt it or leave it

Revenim pe meleagurile de obârșie ale fantomelei Jennet Humfrye, regina mlaștinilor fosăinde de micuțe cadavre, mare amatoare și colecționară de copii 4-12 ani, un fel de Marry Poppins a lumii dintre lumi, gata mereu să aducă în vesela-i gașcă alte prospături. 

Trebuie să fiți/ să vă familiarizați cu povestea ei din WiB (2012, v. cronica TNR aici), altfel s-ar putea să vă speriați cam degeaba, fiindcă sequelul expediază iute iute datele problemei (în niște cilindri de ceară de fonograf și o scrisorea). Mbine, să zicem că nu prea e vreme, fiindcă suntem în WWII și bombardați de nemți. 

Învățătoarele, una tânără și bună, alta bătrână și acră, Eve și Jean se refugiază din Londra bubuită cu opt astfel de prospături – unde altundeva decât – în Casa de la Mlaștina Țiparului, explicându-li-se (ca să nu fim nici noi prea nedumeriți) că altă soluție nu-i. La locul cu pricina mai trage câte o fugă noua lor cunoștință Harry, pilot cu inevitabile gânduri romantice îndreptate spre frumoasa Eve (Phoebe Fox). 

Ca să înțelegem că la mijloc e un fel de mână a destinului, primul cadru ne atrage spre casa bântuită, apoi, după un flash de câteva frame-uri în care ochiul format distinge lănțișorul cu îngeraș pe care-l vom vedea purtat de Eve, intrăm în adăpostul antiaerian, unde frumoșii ochi ai educatoarei se opresc asupra unei fetițe al cărei ursuleț are inspiratul nume Bear. Deja ne prindem că tipa are niscai traume care o vor face vulnerabilă în fața oribiliciunii active cu patru decenii în urmă, când avocatul Arthur Kipps (Daniel Radcliffe) se încumeta pe coridoarele casei bântuite. 

Primul și cel mai slab punct apare în cazul lui Eve: spre deosebire de Kipps din WiB, gagica n-are ce pierde. Vidma o tachinează din răutate pură, fără finalitate. Deși se încearcă o legătură Eve-Edward (un buflișor care tace, dar desenează, fiindcă știm că fantomele adoră copiii talentați la desen, mai ales când în schițele lor apare și mami). Doar că legătura dintre învățătoare și proaspătul orfan (evident, target-ul principal al nesătulei Jennet) n-are nici întindere, nici profunzime. Cum n-are nici una dintre relațiile încropite în story. Idila educatoare-pilot este ternă, cu atât mai mult cu cât rolul flăcăului nu susține aproape deloc intriga: cu una-două excepții minuscule, mai bine o lăsa pe Eve să se descurce singură, fapt care ar fi dat un plus de dramatism și mai multe șanse actriței să-și demonstreze calitățile. 

Care, din fericire, sunt considerabile. Phoebe Fox (despre care am aflat că îi e grozav de frică de horror-uri) face un rol minunat: privirea și zâmbetul ei, calde-c-o-umbră-de-melancolie rezonează fantastic în interioarele luxuriant de creepy. Actrița a simțit imediat intenția de low key a acestei superbe (vizual-auditiv) producții gothic, în care ceața ajunge să invadeze ecranul, devenind personaj. (Ca singur exemplu, o tranziție minunată: în cadrul 1 zace în prim-plan o păpușă ruptă, în cadrul 2, avem profilul Evei și un copac răsucit în direcția indicată de cosițele ei.) Iar mărginitul dr. Rhodes, care spune, „rooms aren’t sad, miss Parkins, people are”, va fi contrazis: camerele sunt triste pentru că ele sunt oamenii care le-au locuit. 

În timp ce scenariul este doar un de-a-v-ați-ascunselea, cu jump scares de multe ori lipsite de sens (fantoma e mult mai puțin agresivă, mai puțin subtilă și, ca atare, mai puțin convingătoare ca în WiB), atmosfera creată din decorurile „vii” și din atâtea delicii creepy înșirate pe policioare și podele (ah, balansoarul!) salvează filmul de la a fi un dezastru. 

Evident, un film mai mult pentru fanii gothic ghost stories. 

Notă: 5