transit_poster.jpg Că viața nu-i decât o părere, că practic nu există, dacă nu-i și povestită o știe oricine folosește un fb. Doar că nici așa nu-i viață, ceva scapă. Și, în ultimă instanță, te trezești că acea chestie pe care o numești viață e ceva fals, construit de alții. Sau, mai îngrijorător, de ceva care nici măcar nu există în carne și oase. Viața noastră e ficțiune în ficțiune, ficțiune creată de altă ficțiune.

Uite cu așa gânduri s-ar putea să ieși de la un film precum Transit. Cel puțin după ce s-au mai așezat impresiile gen wtf, ăsta a fost film cu naziști fără naziști (keine Achtung, Achtung pe străzi) și cu ocuparea Franței în ‘40, dar ăștia se îmbracă în haine de-acum, umblă în mașini de-acum (atâta doar că nu vezi aifoane și computere)? Și, decideți-vă, creatori ai acestui film, e Georg viu-viu sau e fantoma scriitorului căruia i-a preluat identitatea? (Având în vedere că dilema e reală, nu pot fi acuzat de spoiler alert. Dar, firește, fiecare spectator va vota pentru una dintre variante.) 

Regizorul și scenaristul Christian Petzold a zis-o clar într-un interviu: „Nu voi face niciodată un film care să ducă la o concluzie (...), ci mai degrabă filme care să nareze o stare de așteptare.” (Citat din Jaimey Fisher, Christian Petzold.)

Oh, și e bun la asta. Mai precis la redarea acelei stări de așteptare paranoică, plină de incertitudini, pe care a învățat-o de la Hitchcock și pe care a transformat-o și a dus-o la un alt nivel, mai pă postmodernism, așa. Fiindcă toată povestea cu refugiații din calea hitlericilor poate fi înțeleasă doar ca un pretext pentru ceva cu miză mai mare: istoria însăși. Marea povară e istoria, de care nu-i chip să scapi. Eroul (mă-rog, antieroul) Georg, acum „scriitorul Weidel” (că doar are actele lui Weidel și manuscrisul ultimului roman al acestuia, dactilografiat, firește), îl necăjește pe consulul Mexicului la Paris, care așteaptă ca marele romancier, odată ajuns în Mexic, să povestească ce-și-cum a pățit, cum a fost asuprit de naziști. Iată ce-i zice Georg: când eram mic, trebuia să scriu compuneri (obligatorii) despre vacanțe și Crăciunuri. La un moment dat simțeam că toate evenimentele alea sunt făcute ca să scriu eu despre ele. Nu mai vreau să scriu compuneri. (Am încheiat parafraza.)

Trecând peste cinismul punerii semnului egal între anumite experiențe, omul are dreptate: vrea să-și trăiască viața, pur și simplu. (Cam ca vedetele, cu și fără ghilimele, care încep să dea din colț în colț când vina vorba de interviuri.) Evident, ca în cazul oricărui (anti)erou  (neo)existențialist, e imposibil. La toate nivelurile. Cu toate că, până și surogatul ăsta de viață (să-i spunem astfel) are farmecul lui. Farmecul iluziei. Cam asta e tot ce primim. Și, de ce nu, poate că e suficient. 

Nu știu cât îl amuză pe Christian Petzold să se joace pe scheme telenovelistice (le zic așa din comoditate, deși ele sunt mult mai vechi), dar îi iese și de data asta de te uluiește (vezi și penultimul său lung-metraj, unul dintre cele mai tulburătoare filme din ultimii ani, Phoenix ). Georg descoperă că scriitorul căruia trebuia să-i ducă niște scrisori s-a sinucis și îi preia identitatea. Georg ajunge la Marsilia (încă neocupată de naziști, un fel de Casablanca, cu trimitere la filmul cu „play it once, Sam, for old times’ sake”), unde dă, „întâmplător”, peste soția scriitorului, pe stradă. Continuarea nu e greu de ghicit. La un anumit nivel, la un anumit nivel... Fiindcă ne jucăm pe niveluri, și cu povești în ramă. Și cu drame legate de alegeri, care se complică și se complică. În scenă intră o droaie de refugiați, rupți pe interior, fiecare cu povestea lui, și băiețelul unui prieten al lui Georg, mort pe drum (prietenul e mort – o specificare care se cerea). Întâlnirile sunt parcă fixate de soartă, dar e o greșeală să le citești doar pe un nivel... iar am spus cuvântul ăla nesuferit, „nivel”. (Aș putea să încerc „layer”, dar l-am tot folosit.) 

Unul dintre nivelurile lecturii e legat de experiența Annei Seghers, autoarea cărții adaptate aici, care autoare a emigrat în timpul războiului în Mexic, acolo unde ar trebui să ajungă și Georg: acel sentiment de culpabilitate că lași totul în urmă, că n-ai putut să faci nimic pentru a-i ajuta pe ceilalți în aceeași situație, mai puțin norocoși.  

Cred că, printre altele, Transit vrea să ne spună că istoria ne transformă în fantome, care ființează, concomitent, într-un timp liniar și într-unul ciclic. Și într-unul atemporal. Și: aici și acum. Timpul e și el o iluzie (scuzată-mi fie banalitatea, și toate banalitățile de dinainte). 

Ca să vedeți că filmul are și umor, naratorul (ei bine, da, are și narator, a cărui voce se împletește de multe ori ingenios cu cea a vreunui personaj) povestește cum, apropo de haosul care urmează să se iște când nemții vor ajunge și acolo, i-a spus lui Georg că rulează un film în care o armată de zombies asediază un mall. Răspunsul (anti)eroului nostru: nici morții nu mai au imaginație. 

La așa un film, mult-încercata (de tot felul de prefabricate) imaginație a noastră nici nu contează prea mult. Nici cunoștințele de cinematografie pe care se presupune că tre să le ai ca să te descurci onorabil la discuția de la berea de după film. Cu orice gânduri rămâi după filmul ăsta, e bine. Oricum n-or să-ți iasă din minte prea curând.  


Notă: 9 

nota_9.jpg




We know both the art of matching people and the science of technology.

Staffing done right: +250 tech specialists and a 95% retention rate. See our current job openings!

Scris de Stefan | Tuesday, 20.11.2018 14:30 Cronica de film

National Cinematografic