Un beau dimanche – Sunt vagabondul vieții mele

Ce le mai place francezilor (ăia artsy) să-și dea peste dramă cu atmosferă calmă, senină, visătoare. Când îi auzi cu „un beau dimanche”, deja te aștepți să vezi ceva (de) tăiat vene. 

Baptiste (Pierre Rochefort) e vagabondul vieții lui, vorba regretatului Dinică. Învățător suplinitor, nu stă mai mult de câteva săptămâni în același loc – clar că „demonii trecutului” îl zoresc din urmă. (Între noi, acum, la 1400 euro pe lună, își permite…) Și cum se pregătește el de o altă „evadare” „iluzorie”, iaca-i pică pe cap mormolocul de Mathias „nu-nimeni-nu-mă-vrea”. Încearcă să-l plaseze la taxu, ăla are o treabă, așa că ajung la mă-sa, care e chelneriță pe plajă și o vreme tot ai impresia că-i sor-sa mai mare, că prea-i puștoaică. În fine, între adulți ceva se aprinde, molcom minimalist, normal și, ca să fie și-o problemă, la gosse are o datorie măricică dintr-o afacere care nu i-a ieșit. Primește și o vânătaie sub ochi, cu ocazia asta. Nimic să te sperii, însă. Și dacă-ți închipui că Baptiste se duce și moare cu ăia de gât, n-ai înțeles cum e treaba cu o anumită categorie de filme franceze. 

Baptiste, beach girl Sandra și a ei progenitură ajung într-un loc de zici că ești la Tuileries: castel, grădină tăiată franțuzește, dar și cu mici concesii burgheze gen teren de tenis, piscină. Iar în acest loc minunat e familia ultrabogată a vagabondului. (Ca să vezi ce interesant: nu numai amărâții au familii disfuncționale.) Și tot în acest loc însorit, în această duminică splendidă, se dezgroapă un secret întunecat. Un secret care ar trebui să deschidă, în sfârșit, o intrigă: ce valoare are secretul în contextul romance-ului Baptiste-Sandra, consolidează, rupe, face loc unei alte revelații? Pe cât de mult i-a luat filmului să ajungă aici, pe atât de repede, și fără peripeții, se încheie povestea. De parcă nici n-ar exista un al treilea act. Total dispreț față de norme. Francezii ăștia… 

Filmul are frumusețile lui, deși la un moment dat e repetitiv în scenele care se încheie în tăceri de același fel, „poetice”. Actrița devenită regizoare Nicole Garcia (mama lui Pierre Rochefort) are ceva finețe în construirea unui dialog (cel mai emoționant fiind între mamă și fiu, Dominique Sanda – Rochefort), dar refuză să dovedească că știe cum se construiește un climax. Rezultatul e o frumoasă reverie fără conținut. 

Până la urmă, interesant în felul său paradoxal în care refuză rezoluții, în care pune în pagină relațiile interumane cu fragilitatea și absurdul lor. Ar fi fost bine dacă ar fi fost mai consecvent pe partea asta și dacă ar fi avut o beach girl ceva mai aplicată pe rol (Louise Bourgoin e simpatică în Les aventures extraordinaires d’Adèle Blanc-Sec, ar putea să rămână în zona asta.) 

Pentru o audiență high-brow. 

Notă: 6.5