Unknown – cel mai potrivit titlu pentru un film fără personalitate

E a doua oară (după Taken, 2008, făcut la Paris) când Liam Neeson încearcă să facă valuri în Europa feminină cu testosteronul lui ofilit. Asta fiindcă producătorii nu înţeleg un lucru. Cu aerul lui visător de boier moldovean paşoptist şi uşor poet, Liam n-o să aibă niciodată într-un action nervii unui Harrison Ford sau ai lui Bruce Willis.

Şi nu e vorba aici atât de viteza de reacţie, cât de calitatea ei… Ce bine îi stătea lui ca Jean Valjean! De ce n-a scris Hugo Mizerabilii II şi III, să aibă şi Neeson o pâine de furat asigurată?! Domnilor producători, data viitoare când vine la voi pentru un thriller cu cotonogeli încercând să vă convingă cu şpagatul, nu-l priviţi în ochi! Nu-i mai daţi acţiune!

Marea problemă a filmului e că dacă-l scoţi pe Neeson de pe afiş, nu rămâne chiar nimic. E un thriller neinspirat, neoriginal şi care nu atinge nici măcar jumătate din nivelul unor pelicule din aceeaşi gamă – North by Northwest, Frantic, Flightplan etc. Ce? Bruno Gantz? Îmi pare rău pentru genialul Hitler (sau atipicul înger din Der Himmel über Berlin), nu e din film… Au stricat orzul, vorba aia…

Unknown începe bine, făcându-te să te întrebi corect, ca în faţa unui thriller paranoic: wtf?! (Nu te deranjează faptul că te prinzi din primele 5 minute că nevasta o să-i tragă clapa… Aşa-s nevestele, deh…) Apoi, ţopăie din clişeu în clişeu, se răsuflă pe unde e presiunea mare şi, la prima răsucire, totul e dat peste cap. Doar că rămâne peste cap, obligându-te la aceeaşi poziţie incomodă ca să înţelegi restul. Să vedem despre ce e vorba.

Dr. Harris (Liam) apare la Berlin cu trăznetul lui de nevastă pentru o conferinţă pe teme bio – iar descoperire fulminantă, iar puteri interesate, iar spioni fără scrupule… În fine, trecem mai departe… Are un accident, uită câte ceva, mai precis punctele esenţiale, se întoarce fără acte la nevastă-sa, asta îl stuche între ochi ca o pisică pe motanu-i tăvălit în coccolino. Panică: la braţul dametei se află un dr. Harris cu povestea lui dr. Harris „cel adevărat” xerocopiată. Încep cu un ba eu, ba eu, ba tu, ba tu, ba p-a mă-tii, las că vedeţi voi cine sunt eu, cine ejti, bă, fraere etc etc. Toate bune până acum. Harris e pus la urmăreală, dă peste bot la urmaşi, urmaşii mai abitir pre domnia sa, apare gagica salvatoare, fac echipă, îl cooptează pe un Bruno Gantz (cum care? Hitler, frate) în rol de fost STASI, treaba se ramifică, apoi…

După o lungă, obositoare urmărire de maşini (totally pointless), prima răsucire notabilă de scenariu indică neplăcuta concluzie că dr. H a uitat numai ce i-a convenit şi îşi „reaminteşte” lucrurile aşa cum ar fi vrut să fie. Când faci buba la cap fizic vorbind, poate că uiţi că ai cinci guri de hrănit şi nu mai ştii exact dacă nevastă-ta are păr pe sau în nas, dar n-o iei razna, dacă n-ai luat-o deja, înainte de accident. Nu zicem despre ce e vorba, poate unora le arde buza după un thriller şi nu-şi găsesc dvd-urile cu Frantic sau Flightplan…

Trezit din amnezie, story-ul se ruşinează de propria-i goliciune şi are o zvâcnire de inteligenţă înainte de final: un al doilea twist – singurul nod rezistent din scenariu. Din păcate, totul e deja pierdut.

Cu atât mai mult cu cât e vorba de o ecranizare, filmul, cu palidele lui plusuri copleşite de minusuri precum leucocitele asaltate de microbi, n-are o valoare mai mare decât biletul de intrare tras la xerox.