Utøya 22. juli (2018) – Aseară am fost acolo

Titlul meu nu e foarte inspirat, dar îl explic/scuz astfel: rareori ți se întâmplă să te implice – emoțional, chiar visceral – într-atât de mult un film, mai ales din cele recente. Cum se zice deseori: un lucru e real dacă are consecințe reale. Așadar, într-un fel, ieri, 22 iulie 2011, am fost pe insula Utøya. 

După câteva imagini cu explozia mașinii-capcană la Oslo, ne aflăm în pădure, într-un unghi din care se vede pădurea și, în extremitatea dreaptă, ghicim niște corturi. E un cadru fără sens, „ratat” – ca alea care rămân pe cameră fiindcă ai uitat s-o închizi. Apoi, prin cadru trec niște tineri și, după câteva secunde, în el intră, în prim-plan, Kaja, care se întoarce spre noi și (ne) spune: „N-o să înțelegi niciodată.” Nu trece mult până să ne dăm seama că, de fapt, vorbește cu mama ei la telefon. Răsuflăm ușurați (întotdeauna experiența spargerii „celui de-al patrulea perete” îți dă impresia că ești un voyeur surprins în fapt) în timp ce camera se urnește din loc și o pornește pe urmele fetei (actrița, Andrea Berntzen, are 20 ani), care a venit în tabăra de tineret organizată de Partidul Laburist pe Insula Utøya – și ea, ca fetele, așa cum băieții sunt acolo mai mult pentru agațament decât cu gânduri serioase. Și camera o va urma până la capăt, fără să se oprească – decât când se oprește ea. 

Da, e cadru-secvență cap-coadă, (aparent) fără tăieturi și reluări. Sincer, mă cam depășește cum au făcut chestia asta: dacă toată acea sincronizare a zecilor de personaje între ele și între ele și elementele atacului (aici fiind inclus și mediul înconjurător până la cele mai mici detalii) e explicabilă prin repetiții și un efort supraomenesc de coordonare, în schimb nu știu cum au reușit cu sunetul (postproducție?) și cu luminile (fiindcă fără e imposibil în acele condiții). Ca să nu spunem că aparatul de filmat o urmează pe tipă pe după copaci, pe pante de să-ți rupi gâtul, prin apă etc. Vrăjitorie curată, de la transfocalizare (și blur acolo unde am putea spune că însăși viziunea noastră se încețoșează, din cauza panicii, a efortului) până la acele incredibil de precise raff-uri atunci când, „auzind” un zgomot, „întoarcem” capul pentru a descoperi o posibilă amenințare sau o posibilă victimă care are nevoie de ajutor. Faptul că atacul mai mult se aude (împușcăturile, fără intervale anticipabile) decât se vede crește, paradoxal, suspansul – auzul, mai primitiv decât văzul, e mai legat de instinctul de supraviețuire. Iar în pădure, certitudinile se măsoară în funcție de cât de aproape sau departe e sunetul, nu de ceea ce vezi. Panica e cu atât mai mare cu cât la un moment dat apar zvonuri că „cei” care trag sunt… polițiști. 

Dar, în toată această nebunie „reală” există un fir narativ: Kaja își caută sora, care nu răspunde la telefon. Pe „drum” întâlnește tineri speriați, răniți etc. Dialogurile, extrem de simple și despre care cu greu îți imaginezi că ar urma un script, aduc, pe lângă accentele terorii, o dimensiune absentă în rest: sentimentele umane, care se strecoară firesc în context. Și, da, măiestria e acolo unde toată acea tragedie e echilibrată de momentele de – să le spunem – liniște, „seninătate”, fiindcă altfel tragedia s-ar fi transformat în comedie (după principiul formulat de teoreticieni: a treia scenă consecutiv tragică e deja comică). 

Rolul „nostru” e voit ambiguu și, de-a lungul filmului, în câteva locuri, problematizant. Suntem implicați în acțiune, pasiv, dar opțiuni există, iar ele, odată alese (nu chiar previzibil), declanșează schimbări la nivel moral, acum mai palpabil decât niciodată. Nu suntem simple fantome, invizibile, urmărind neputincioase/detașate ce se întâmplă. În ultimele câteva minute ale filmului, când e luată o astfel de decizie, se află, cred, mesajul subtil al filmului legat de implicarea noastră în el și, ca atare, în ceea ce s-a întâmplat atunci, în iulie 2011. Un mesaj deschis, mai mult ca o întrebare cu mai multe variante de răspuns la fel de valabile, din care alegi ce te îndeamnă sufletul. 

Nu chiar un film de vacanță, violent fără să fie nevoie de splash-uri cu sânge și membre smulse (deci nu e graphic, cum se spune), cu o intensă senzație de real (și, în egală măsură, de coșmar), Utøya 22. juli face parte din categoria aia de filme (Elephant etc.) care ne zguduie un pic pe interior și ne fac să ne gândim, măcar câteva ore după, până ne luăm cu altele, că ar fi bine ca așa ceva să nu se mai întâmple. 

Notă: 9