Valerian and the City of a Thousand Planets 3D (2017) – De-o audiență generală

Desigur, să scoți un space adventure cu ceva acțiune și picanterie, în coordonatele unui AG, evitând în același timp eticheta de family movie, nu e chiar de ici, de colo. Și, evident, nu-i mai cere nimeni lui Besson să inventeze dinții care se spală singuri (nu după cosmicul dezastru intitulat Lucy), dar tot putea să rearanjeze mai atent secvențele din Valerian, măcar să-i iasă la socoteală ritmul. Să se dea mai puțin cu naveta și să construiască mai mult la intrigă și relații între personaje decât la spații orbitale și alte dimensiuni – care, altfel, arată de tot escapismul, însă pe noi ne interesează tot cum le dă băiatu’ bun la băieții răi peste bot (sau trompă, sau ce-or avea ei). 

Filmul o tărăgănează într-atât încât începi să-ți spui că sigur or s-o soluționeze într-un sequel, dar, într-un final, poanta își face apariția în grabă și cu aerul că se scuză. Bine că măcar, pe parcurs, se mai zâmbește, ca să fim avertizați că nu tre să luăm chiar totul în serios. Scenaristul/ regizorul lui The Fifth Element n-a fost niciodată un umorist deosebit de subtil, așa că momentele de destindere nu compensează suficient o intrigă cu carențe. Dar bine că există și astea. 

Așa cum vă așteptați, avem băiatu’-care-salvează-universul (în fine, nu chiar universul): Valerian ș-atât. Pe lângă el, ca să îi dăm ceva la care să năzuiască, o blondulină semi- (ca să nu spunem cvasi-) haioasă, Laureline, face figuri că ăsta-i cere mânuța, avertizată (dimpreună cu spectatorii) că Valerian e cam bagabont, dovadă fiind o listă de gagicuțe despre care noi credem că-i fictivă: nimic din comportamentul plăpândului puber nu ne face să-i depistăm gena de don juan. Nu vă zic că la un moment dat ăstuia îi dansează însăși Rihanna I’m-so-hot-I-burn-myself, în toate (nu cred să-i fi scăpat vreuna) ținutele kinky-fetish posibile, iar tot ce poate puiandrul e să holbeze ochii și să murmure a defensivă. Pfoaiii… 

Evident, în bună tradiție a clișeului romantic, Vali îi propune Laurelinei exact înainte de misiune și, tot evident, răspunsul definitiv urmează să-l aflăm spre final: nu-i greu de ghicit. Între timp, în focurile – să-i zicem – luptei, ar trebui să explodăm de atâta emoție, dar nu se întâmplă, căci romance-ul lor nu comportă conflict. Mai bine nu exista, zău: ni se putea sugera că între ei chimia e pe modul on, or sugestia e mama artei, o știm cu toții. Valerian rămânea cu reputația de Vali Duru’, mult încercat de nurii perfecți ai colegei – un erou get-beget. Și, eventual, la final, să-i spună hai, păpușe, să te scot la un cico. Sau ea lui, să fim în ton cu vremile. 

Foarte multe se aglomerează (pe schema epic/ epopeic) la început: Valerian și a lui subalternă (aici, iar nu pricepi de ce el e maior, iar ea, abia sergent) au misiune de a recupera un „convertor” (un adorabil animăluț împrumutat dintr-un Harry Potter care încă nu s-a făcut), între timp o planetă-paradis a fost spulberată, iar spiritul unei locuitoare a transmis, printr-o undă de șoc, informație eroului nostru, pe stația orbitală a celor „o mie de planete”, un fel de Casablanca cu extratereștri în loc de naziști și luptători din rezistență (ca să parafrazăm din Men in Black), se întâmplă pățanie, la modul că întreaga hardughie e amenințată de mare amenințare. Te gândești de la început că toate tre să aibă legătură, doar că ipoteza rămâne în suspensie mult prea mult timp. Fiindcă Besson, în fascinație față de universul/ universurile creat/-e, migălește la tot felul de gimmicks care să-i facă pe creativi să crape de necaz că nu s-au gândit ei primii la așa ceva: gen fluturi artificiali folosiți în mârșav chip pe post de momeală pentru naivi. Mergea să facă Besson un serial din toată chestia asta, zăbovind pe situații, ca să savurăm tot felul de minunății, care ne pun imaginația și capacitatea speculativă la lucru. A mai făcut-o și The Fifth Element (să ne aducem aminte doar de celebra „cântăreață de operă” extraterestră), doar că acolo aveam și conflict și die-hard (Bruce Willis) pe care să pariem totul. Mbine, și o Milla Jovovich picant de recalcitrantă. 

Universul lui Valerian este original și familiar în multe privințe – un binevenit echilibru între noutate și (posibile) influențe (Star Wars etc.) e menit să-i atragă pe cei cu o cultură cinematografică/ general vizuală: planeta Mül (care urmează s-o pățească) este un paradis (inocență, puritate etc.) în care, într-un cadru care aduce aminte, grafic vorbind, de paradisul pictorului Hieronymus Bosch (vezi o clădire-vegetală), se zbenguie fără griji (până la un moment dat) ființuci asemeni celor din Avatar, doar că ceea ce stârnește lăcomia răilor nu este minereul unobtanium, ci perlele care sunt multiplicate, prin – pardon de expresie – defecare, de un animăluț cu aspect de șopârlă. Foarte cool. Foarte – să-i zicem, fără rezerve – jucăuș-profund. Fără îndoială că Luc Besson a presărat aici mesaje ezoterice la greu. De descoperit. 

Simpatizând din plin cu bunele intenții ale lui Besson, îi dăm totuși o notă pe măsura așteptărilor unor spectatori mai sensibili la intrigă și la cum și-o ia băiatu’ rău (care tre să fie cât mai rău) peste bot – că, rămânând în modeștii (și, totuși, atât de exigenții) parametri ai poveștii clasice, asta-i ce aduce satisfacția cea mai mare. 

Notă: 6.5