Warcraft 3D (2016) – După cum ți-e Fel-u’

Disprețuiți-mă: n-am jucat niciodată WoW și habar n-am ce știe să facă. Posibil să-l fi încercat o dată și să nu-i fi simțit chemarea. Nuș dacă se pune, dar, tot de la Blizzard, am zăbovit binișor pe Starcraft, unde zgândăream cu mausu’ personajele să-mi dea replicile alea faine. M-aș fi așteptat ca și WoW să aibă line-uri witty, dar dacă mă iau după film, vai vai… 

Dialogul de aici nu numai că fentează crunt orice urmă de inteligență/ farmec, formal vorbind, dar valorile lui informaționale și conflictuale tind spre zero, lăsând loc unei vorbării insipide, foarte vag inspirate din fantasy-urile clasice. Și, pe alocuri, comic involuntare, ca atunci când un personaj important zice ca pentru el: se pare că (magia) Fel m-a corupt.  

Mă consider unul dintre subiecții cei mai adecvați pentru un (nou) experiment fantasy: am o suspension of disbelief perfect funcțională și o feroce apetență pentru evadări din cotidian. Cu toate astea, Warcraft n-a reușit să mă absoarbă complet în universul lui. Poate cu fanii o fi altcumva, mai ales cei mai fragezi: aseară, după proiecție, puștiulicii (8-12 ani) păreau încântați și am auzit chiar și niște adulți că de abia așteaptă să apară partea a doua. Probabil și fiindcă sunt lăsate în aer vreo câteva (sub)povești. (Nu, nu cea cu copilul abandonat în coșuleț pe râu, ca Moise odinioară – aia e OK.) 

Nu complet, adică parțial, fiindcă da, filmările, cu ceva ecouri din capodopere recente, arată foarte bine (deși n-am înțeles rostul celor două-trei dolly zoom-uri). Mai ales unghiurile de vedere (joase) dau senzația aia de monumental, de sublim și de imediatețe, în același timp. Unghiul subiectiv al mamei care-și pierde copilul, iarăși, ceva fin. 

Povestea, bănăluță și chinuită, pornește de la faptul că orcii, aflați pe nuș ce planetă/ în nuș ce dimensiune, au rămas fără păpică și se pregătesc să invadeze Azeroth-ul oamenilor, iar pentru asta tre să construiască un portal. Capul răutăților e Gul’dan, care dă cu magie neagră (pardon, verde) în jur: stăpânește Fel-ul, temutul spell care suge viața din orice și-ți dă ție, „posesorului”, putere, dar nu fără un preț dureros, că te acaparează (adică te ia de cap). E, dacă vreți, un Inelu’ puterii modificat. Informațiile despre Fel le aflăm înghesuite într-o singură replică (ceea e neprofesionist) și nu-s suficiente, am fi vrut să-i vedem un CV mai detaliat și o influență mai nuanțată, că, în ultimă instanță, el e adevăratul antagonist. Tema puterii care corupe e un drum arhibătătorit, dar asta nu înseamnă că nu mai ai ce spune. 

Cu Gul’dan are o problemă căpetenia de trib Durotan (Tobby Kebbell), care-i principalul pe-aici, el fiind și narator (grăind către fiul lui abia născut). La modul că nu prea-i convin apucăturile ăstuia și că războiul împotriva oamenilor s-ar putea să nu fie o soluție. Normal, e în dezacord cu toată orcimea, fapt care ar fi trebuit să livreze dramă serioasă: Durotan să fie sfâșiat între două lumi, azvârlit de colo colo, ros de îndoieli, rupt de șale etc. 

Și, în loc de asta, ce să vezi? Ne pierdem vremea cu fețele-palide de oameni: un rege total lipsit de aer regal, o regină mai mult de figurație, un războinic, Lothar (Travis Fimmel), fără pedigree, un Gardian (vrăjitor gen Gandalf) angoasat, personaj-cheie exploatat jalnic, un wannabe Gardian, puștiul Khadgar, ăla care ar fi trebuit să facă boroboațe și să stârnească simpatia spectatorilor. Ceea ce nu prea se întâmplă. (Mare dezamăgire, la nivel interpretativ, din partea lui Fimmel, un viking pe cinste în Vikings și din partea lui Ben Foster, în rolul gardianului, care exagerează, dar nu-i exageratul lui…)  

Warcraft se vrea un fel de LOTR amestecat cu Harry Potter și, probabil, Avatar. De la HP preia doza de mister detectivistic – garnizoanele oamenilor sunt atacate și nimeni nu știe ce și cum, în timp ce Khadgar conspectează niște cărți în căutare de răspunsuri. Din păcate, ancheta, construită pas cu pas, e abandonată fiindcă adevărul a ieșit la iveală pe altă cale. La un moment dat, se ivește o figură în pelerină neagră cu glugă. Interesant până apare ultima oară – o secvență ridicolă care irosește bunătate de informații. 

Pe lângă că plat, sec și rușinos de previzibil, mai e și grăbit, foarte grăbit (buget insuficient pentru 30-50 minute în plus?). Probabil că în timpul filmului gamerii își îmbracă personajele în halouri de informație inaccesibile nouă, muritorilor de rând: reușesc să-i distingă, să le (re)dea personalitățile, să le (re)constituie poveștile. Chiar și vizual, pentru noi, ceilalți, e greu să discernem niște chestii: în ciuda supraabundenței de detalii (sau poate tocmai de aia), trebuie să fii extrem de atent să nu confunzi orcii. În ce mă privește, în loc să mă uit, la figurat, în gura Garonei (probabil personajul cu cea mai OK dezvoltată poveste), mă trezesc că mă întreb dacă colții ei chiar sunt diferiți sau e doar o iluzie. Multe detalii care distrag. 

Ceva substanță? Ar fi trebuit: cu siguranță, Warcraft are o întreagă filozofie a lui. În cazul filmului, n-am perceput decât sfioase pâlpâiri: „hrănește-te sau devii hrană” și „singurătatea nu e bună”, două direcții deschise (poate întâmplător) și neexplorate. Restul, codul onoarei, etica Hoardei față de cea a Alianței – vagi, vagi, vagi. Cine și de ce are dreptate? Nu așteptam un răspuns clar, dar măcar un pic de conflict la nivel ideatic. Nu mă așteptam la dezbateri complicate, dar totuși… Nu mă așteptam nici la cine știe ce angajare emoțională, dar măcar să fi fost ceva care să-mi gâdile plăcut inteligența. Cum mi-a zis o prietenă aseară, chill out, e după un joc video, e entertaining. Mbine, eu ca să mă distrez, tre să cred în distracția aia. De pildă, alt film al regizorului Duncan Jones, făcut cu un buget incomparabil mai modest, Moon, este un film minunat. 

Ridic nota pentru imagine și una-două găselnițe de intrigă care salvează filmul de la a fi un dezastru total. 

Notă: 6