Welcome_to_Sodom_poster.jpg

După trecerea în neființă, computerul tău nu ajunge în vreun loc decent, să zicem un muzeu, unde să-l admire generațiile viitoare. Ci, aproape sigur, în Ghana, la o groapă de gunoi cât un orășel de mare, unde niște negri îl vor arde cu sălbăticie ca să scoată din el metalul. Care metal o să ajungă înapoi, în Europa, ca să fie pus în alte computere, care computere o s-o sfârșească la aceeași groapă de gunoi de lângă capitala Ghanei, Accra. Acestui loc, oficial numit Agbogloshie, locuitorii îi spun Sodom. Iar titlul documentarului e titlul unei melodii rap a unuia dintre rezidenți, care-și spune D-Boy și, după părerea mea, face un underground de calitate. 

D-Boy e artistul. Celelalte personaje sunt: predicatorul (singurul care nu-și spune povestea în voice over, fiindcă, nah, e profet); afaceristul Amerigo (!); muncitorul care visează să emigreze și să cucerească lumea cu voința și conștiinciozitatea lui (dacă ar fi să-i găsim un arhetip, ar putea fi un Odiseu care nu se mai întoarce); filozoful/evreul rătăcitor; o vânzătoare de apă („pură”, cum menționează ea); un copil care visează să cunoască (tot) adevărul. Acesta este personajul principal, de fapt, cu ale cărui gânduri începe filmul, pe niște cadre-detaliu care, ca și imaginile de dinainte de genericul de final (dansul ca de ritual al celor-care-lucrează-cu-focul), îți rămân întipărite în minte multă vreme. În general, cei de la imagine au făcut adevărate minuni: să decupezi cadre semnificative din kilometri de teren acoperit cu gunoaie nu e foarte ușor. Iar ca să ilustrezi cu astfel de cadre niște monologuri de o surprinzătoare forță poetică, jos pălăria. Anecdoticul (acolo, pe câmp, au „frizerie”, „sală de forță”; un cărucior are pe el sigla Mercedes; un șmecheraș poartă niște ciorapi de culoare roșu-grenadină, street dance-ul etc.) este controlat astfel încât să compună o imagine de ansamblu coerentă, imaginea unei lumi stranii. Ai putea spune că e o lume sumbră, dar ar fi inexact, incomplet. Ai putea spune că oamenii ăia și-au acceptat soarta cu stoicism, dar îți dai seama că noțiunile de „soartă” și „stoicism” au un alt înțeles sau deloc. 

Încă n-am terminat cu laudele: puține documentare reușesc să creeze suspans, anticipare, răsturnări de situație. Te întrebi: copilul ăsta care târâie un magnet și ne spune despre mitul cu zeii supărați și cameleonul care merge încet ca să nu despice pământul, care vinde un sac de metale cât el de mare cu 5 lei jumate (am convertit eu), e copilul ăsta băiat sau fată? Wtf e cu coșciugul ăla?! Etc. Toate întrebările au răspunsuri – surprinzătoare, tulburătoare. Welcome to Sodom desfășoară niște povești (și, concomitent, una singură, unificatoare) în care fiecare nou aspect modifică viziunea de ansamblu precedentă, cumva dialectic. Sunt în opoziție și/sau în dialog mituri păgâne și monoteisme, gândire mitică și gândire rațional-practică și gândire poetică. (Să auzi o vânzătoare de apă vorbind despre relația dintre foc și apă sau un amărât de muncitor despre faptul că focul te poate transforma în fantomă dacă nu-l respecți? Man!) 

Ceea ce nu se spune – că ar fi prea evident: noi, europenii, suntem creatorii acelui spațiu, ai acelui infern. Noi suntem zeii, demiurgii cei răi. 

nota_95.jpg Notă: 9.5

De la Pelicam, Festivalul Internațional de Film despre Mediu și Oameni, care abia s-a încheiat, mai menționez câteva filme care mi-au plăcut și din care am mai învățat câte ceva. 

The Human Element (2018) e structurat în cinci capitole, fiecare dedicat câte unui element, al cincilea element fiind... omul. Cu niște imagini puțin spus spectaculoase (realizate și de marele fotograf James Balog), un film care gândește la o scară amețitoare și care ne înspăimântă (mulți vom ajunge sub ape în deceniile următoare; fiindcă oprim incendiile din păduri, focul se răzbună și pornește mai des și mai înverșunat) și ne întristează (zone industriale cu copii bolnavi de astm etc.). 

Utopia Revisited (2018) m-a determinat să inventez un nou termen: decorporatizarea (tot mai mulți corporatiști întorc spatele corporațiilor și se apucă de treburi necorporaticești). Din acest documentar înțelegem câteva chestii interesante: capitalismul, în esența lui, e un prădător și ar trebui să-l temperăm cu... cooperative. Noi, românii, care abia am scăpat de comunism, am putea fi derutați auzind niște muncitori francezi cântând, triumfători, „Internaționala” și, prezentate de un om deștept, elemente de filozofie a înstrăinării (a cărei sursă, Marx, nu e menționată, dar noi cunoaștem). Însă totul se explică, să nu intrăm în panică. 

În fine, Secrete de ciment, regizat de Romana Puiuleț, singurul film românesc (în afara competiției) de la festival, ne-a ținut cu sufletul la gură și ne-a făcut să ne revoltăm (din nou) împotriva unora. Am auzit, după multă vreme celebra „aveți autorizație să filmați aici?”. Am aflat (de ce nu ne miră?) că politicienii responsabili de mediu sunt mână în mână cu mafioți italieni și nu numai, că nouă ni se pasează dintre cele mai toxice deșeuri etc. Amuzant a fost că, spre final, proiecția s-a oprit și n-a mai putut fi reluată, iar cei din sală au făcut mișto, că e clar că Mihail Fâcă de la mediu sau mafioții italieni s-au sesizat la timp... 

Scris de Stefan | Monday, 24.06.2019 16:27 Cronica de film

National Cinematografic