Wild Target – tovarăşul lui Harry Potter a ratat un blowjob de la Emily Blunt!!!

Rupert Grint (roşcatul tâmpiţel din HP) a anunţat că va cere despăgubiri substanţiale pe motiv că tocmai scena pentru care acceptase rolul a fost scoasă. Nici măcar faptul că şi-a descoperit instinctul de criminal nu-l poate consola. Deh, la ce să te aştepţi de la o scenaristă (vreo feministă convinsă) căreia i s-a dat mână liberă să ciopârţească un script de acum 7 ani. Fiindcă Wild Target e un remake după Cible émouvante (1993), super comedie neagră despre care foarte puţină lume are habar. Şi care, da, are şi scena sus-menţionată. Pe lângă altele, cel puţin la fel de minunate.

Povestea e în mare aceeaşi: Rose, o fermecătoare cleptomană, îl face pe un bogătaş de aproape 1 milion de lire sterline vânzându-i un fals dublu Remdrandt (că e doar e autoportret, nu?). Iar ăsta îl angajează pe învechitul în crime, misteriosul, elegantul şi intransigentul Victor Maynard (Meynard, în 1993) – care e în topul celor mai meseriaşi killeri profi din cinema… Să ziceţi merçi lui Pierre Salvadori atât pentru personaje, cât şi pentru story, chiar dacă remake-ul intră în ele ca mistreţul.

Maynard, definit de rivalul său drept „the ultimate killing machine” cu pasiuni gen ikebana, e politeţea întruchipată: îţi dă bonjour (că învaţă franceza, aşa cum cel din filmul francez învăţa engleza), se prezintă, zvumpf, zvumpf cu amortizorul şi au revoir. Maică-sa e cam îngrijorată că la cei 54 de ani ai lui încă mai lustruieşte singurel ţeava pistolului şi n-are cui să lase biznisul moştenit de la taică-su.

Dar se pare că universul conspiră împotriva voinţei lui şi se trezeşte şi cu gagică şi cu semioligofrenul de Tony (Rupert) pe post de ucenic, căruia e nevoit să-i predea cursuri de măiestrie criminală gratuit. Şi, toţi trei, trebuie să scape de oamenii mahărului care face spume că a pupat un Rembrandt de o oră în loc de unul de 370 de ani.

Şi începe hide & seek, pif paf, urmăriri în care e implicată o maşinuţă cât o tonetă de îngheţată, încercări repetate (fără izbândă) din partea lui Blunt de a manipula seductiv şi alte chestii care ar fi trebuit să fie haioase.

Personajele, bine construite (thanks, mr. Salvadori) şi jucate binişor, salvează filmul de la dezastrul în care  îl aduc situaţiile de nivelul unui sitcom gen La bloc.

Concluzia: dacă n-ai originalul, merge şi copia, mai ales dacă nu e cazul să dai bani. You know what I mean.