X-Men: Apocalypse 3D (2016) – M-a auzit dom’ profesor X!

…Fără doar și poate, cu ajutorul căscuței Cerebro, a ajuns la mine și m-a auzit acum doi ani (X-Men: Days of Future Past) cum mă supărasem că nu i-au dat lui Quicksilver mai mult de lucru. Acum, greșeala odată reparată, Quicky fură show-ul: cum e el mai iute ca aripa de albină și salvează ce e de salvat, inclusiv filmul!… Bravo. 

Nu în aceiași elogioși termeni ne putem raporta la noua, așteptata, apariție, din rărunchii istoriei (cinci milenii juma’), a lui En Sabah Nur aka Apocalyse. Și nu neapărat din cauza înfățișării (zici că-i Darth Sidious care și-a făcut lifting facial și și-a tras niște desene tribale pe meclă, sau o anumită figură mondenă de la noi trecută de a doua bătrânețe de care fac mișto colegii mei când nu mai au de cine să se lege). En cel doldora de puteri nu livrează, pe lângă obligatoriile stricăciuni, și frisonul pentru care noi, cei united in our fear of the unknown (ca să-l cităm pe Magneto, 2011), venim la cinema. Adică să ne facă să ne pară rău că nu ne-am născut cu limbă de broscoi sau codiță de purcel. Are el ceva idei – bune – dar nimic nu e dus până la capăt, unde ni s-a promis (ca să-l cităm pe acest ugly sonofabitch) că totul va fi dezvăluit/ descoperit/ revelat (revealed), că de aia-i zice Apocalipsă (vezi etimologie). Misterioase vorbe, tot reluate, iar la final chiar și mai misterioase… Nu tușesc la mister, dar cred că e cam din alt film. 

Ca să vezi că pe vremuri (în Egiptul antic), oamenii respectau mutanții: En Sabah era considerat zeu și, când îmbătrânea, trecea dintr-un corp în altul. O ceremonie din asta e întreruptă de niște răzvrătiți (un moment foarte cheesy pus în pagină, ca multe altele), cad niște piramide, superputinciosul rămâne acolo până în 1983, când se trezește enervat de niște adoratori care-l bocesc. (Faza, la care participă și fosta iubire a lui Xavier, Moira, e de Indiana Jones. Adică, iar nu e bine pentru ce avem aici.) En ajunge într-o lume pe care n-o înțelege. Comicul involuntar într-o astfel de situație pândește cu nerușinare de după fiecare colț și tre să fii meșter mare-mare să-l eviți. Dar când îl vezi pe nea Sabah cum învață tot ce-i trebuie de la televizor (ca să vezi că televizorul nu doar tâmpește), mai precis din televizor (prin sateliți etc.), te umflă râsu’ instant’. De ce era nevoie de un astfel de moment? Doar ca să-ți dea mură-n gură cum a aflat Apo tot ce s-a petrecut în lipsa lui? 

Mai bine îi dezvoltau și clarificau motivațiile, fiindcă nu înțelegi mare lucru din ele: conducerea Pământului a fost preluată de cei slabi, tre să preluăm puterea, noi, mutanții. Adică, deodată și brusc, în filozofia lui nea Sabah, mutantul are semnul plus absolut, fără interogații, îndoieli etc. Se sar etape. Nu știi care e concepția lui despre ce înseamnă să fii (cel) puternic. (Spre deosebire de faza cu învățatul, unele lucruri chiar se cer explicate.) 

În acest noian de banalități și confuzii, o gemă rară: secvența care are loc la Auschwitz (dar în 1983). Acolo avem în sfârșit ceva frumos, profund și chiar și senzațional la nivel de acțiune. Holocaustul este o temă predilectă în seria X-Men, iar aici reflecția e dusă la un nivel superior: istoria are nevoie de uitare pentru a începe din nou. 

În rest, scriptul e groaznic. Conflictul principal, iar cu două tabere (unii, cu Apo, ceilalți, cum era și de așteptat, strânși în jurul lui Xavier), nu are niciun moment wow. Răsturnările de situație sunt abrupte, schimbările în fluxul conștiinței, grăbite și neverosimile. Evoluția lui Magneto începea frumos, promițător: incognito, ca muritor de rând, într-o oțelărie din Polonia (că nu poate sta departe de metale!). Apoi, după un moment deus ex machina (mai precis, dintr-un portal așa cum am mai văzut în X-Men: Days of Future Past), Magneto devine inert, mai mult o unealtă. Deși, acțiunea e bunicică (iar omorâtul cu medalionul o să aibă ecouri în mintea fanilor apropo de omorâtul cu moneda nazistă). Nu mai avem parte de momente de face-to-face Xavier-Magneto – iubirea/ ura care dădea pondere psihologiei personajelor în X-Men-ele trecute. (Prietenia lor era un exemplu de așa da, față de tentativa Captain America-Bucky).  

Așa cum ne-au obișnuit vechile X-Men-e, avem și conflict secundar (dacă principalul e între mutanți, al doilea e cu „normali” și invers). Colonelul Stryker (tânăr) e pe urmele mutanților și… practic, nu face mai nimic. Umple timpul aiurea. 

Mystique are și ea toate datele să se dezvolte: după momentul din 73, a devenit un fel de simbol al lui – ca s-o cităm – „mutant & proud”. (E amuzant cum tocmai adolescenții o văd ca pe un idol, fiindcă nu ne putem gândi că cea care o joacă, J Law, mai are parte de un astfel de tratament, apropo de Hunger Games…) Dar evoluția ei – deși „corectă” – e mult prea subtilă ca să răzbată ecranul. 

Evident, mai apar niște mutăcioși, fără multe de spus. În schimb, dracovetele religios Kurt are niște parte-n parte cu… Angel cel diabolic, primul meci fiind într-un underground cu lupte ilegale în… Berlinul de Est! (That was really cool, dacă ne amintim că suntem în 1983.) 

Jean Grey e mai mult ținută de rezervă, ca la o adică. Și, sincer, comparând-o pe noua actriță cu Famke Janssen (care nici ea nu e vreo genială), văd o ușoară, îngrijorătoare, involuție. 

Cel mai hărtănit, la propriu și la figurat, din toată treaba asta iese Xavier (o fi încercat careva să vadă dacă există vreo legătură între el și sfântul iezuit cu același nume?). Relația cu Moira? Submediocră. Relația cu restul? La fel. Confruntarea cu Apo? Puerilă. Că ni se explică – vizual – cum a ajuns Xavier chel? Mbine, măh… 

Noul X are niște accente mistice de ciulit urechile la ele (nu numai Nightcrawler are o relație cu Dumnezeu, veți vedea, plus faptul că Apo a fost adorat sub nume ca Elohim, Ra, Shem e, iar, food for thought, ca și una dintre skill-urile lui, cel de a te băga, la propriu, în țărână). Dar faptul că tonul general e unul teatral în sens rău, că scenariul e tern și chinuit, că antagonistul e o caricatură, că nu prea există nimic ingenios la nivel de acțiune (ca, de pildă, evadarea lui Magneto în 2003), trage rău de tot franciza în jos. 

Ridic nota doar pentru cele câteva scântei de inteligență presărate pe ici pe colo și, evident, pentru Quicksilver. 

Notă: 6.5