Mai țineți minte Dacia Lăstun? Noi nu prea

Din ce mai ținem minte era parcă un fel de Dacie mai proastă decât cotețul ăla pe patru roți numit Dacia 1300. Se pare că era „construită” undeva prin Banat, probabil la Reșița, deși sunt unii care zic că era făcută la Timișoara. 

Mașina ar fi fost în clasa „micro”, adică era un pic mai mare ca o roabă și puțin mai solidă decât un cărucior de cumpărături. În privința performanțelor, Dacia Lăstun (numele oficial nu i se mai știe,  era Dacia 500 sau 350 sau Aro 17) era o mașină care trebuia reparată încă înainte să iasă din fabrică și mult timp după ce era dusă la casat. Sistemul de semnalizare era unul clasic, cu mâna pe fereastră iar cutia de viteze era era Shimano. 

Era comercializată în două versiuni, cea cu rugină la aripi și cea cu cauciurile dezumflate. Motorul era unul de mașină de spălat de la Albalux, ștergătoarele erau produse în Turda, la meșter popular, scaunele din față erau de plastic, iar bancheta din spate era o cadă de duș tăiată în două. Viteza maximă atinsă de Lăstun doi stânjeni pe oră. Șase din zece mașini ieșite pe poarta fabricii din Lugoj aveau toate geamurile montate. Punctul forte, cu care dealerii convingeau clienții s-o cumpere, era că e singura mașină în care încăpeai îmbrăcat cu plovăr și cu căciulă.