De ce sînt mai bun decît cîinele lui Pavlov

Dacă Pavlov ar trăi azi şi ar vrea să repete experimentul care l-a făcut celebru, ar avea succes mai mare cu mine decît cu cîinele lui. Am ridicat la artă fenomenul condiţionării clasice. Cîinele lui Pavlov e copil mic pe lîngă mine, el e divizie judeţeană, eu sînt Champions League.

În fiecare dimineaţă, în locul cel mai vizibil pentru mine din apartament (între tastatură şi monitor) găsesc nişte pastile aşezate pe un şerveţel. Pătrate, rotunde, ovale, colorate sau alb-negru, toate modelele şi culorile. Mi le lasă soţia, “pentru binele meu”, nicidecum pentru binele companiilor farmaceutice, cum eronat aveam eu impresia. Din ce am înţeles eu, iau un fel de medicamente vegetariene, nu din acelea trecute prin laboratorul de chimie. La început am fost precaut, mă făceam că mai uit să le iau, dar de la o vreme m-am dat pe brazdă: rad tot ce găsesc pe şerveţel. În mare parte pentru că aşa nu mai trebuie să dau explicaţii de ce “am uitat” să le iau.

Dacă soţia e mulţumită de performanţele mele, soacra, în schimb, cred că are mici nemulţumiri. Din exces de zel, de cîteva ori i-am suflat de sub nas propriile medicamente. E drept, erau aşezate într-o altă zonă a apartamentului, însă am ajuns la stadiul în care, dacă văd pastile aşezate pe un şerveţel, mai întîi le iau şi abia apoi le întreb de sănătate. Norocul soacrei e că vine să stea pe la mine mai rar.

Mă gîndesc însă cu groază ce s-ar întîmpla dacă se supără soţia vreodată pe mine şi decide să mă retragă pe banca de rezerve. Mă pot trezi foarte uşor cu un “meniu” pe bază de bromură de nu mi-o mai urneşte nici Angelina Jolie.