De veghe în nomenclatorul de meserii: Astăzi despre meseria de haham, COR 246014

Din start, se impun câteva precizări. În primul rând că meseria de haham există, n-am inventat-o eu. Apoi că ea nu are nimic de-a face cu un câine bâlbăit care dă alarma în ogradă. Gravă confuzie, trebuie evitată cu orice preţ. În al treilea rând, meseria de haham nu trebuie confundată cu cea de hă-hăm, aşa cum am putea fi tentaţi. Conform nomenclatorului TNR, meseria de hă-hăm este cu totul altceva, înseamnă „dictator al unei ţări din Europa de Est” iar singurul post liber din România a fost deja ocupat anul trecut, prin pile şi aranjamente.

Din nou, o precizare: meseria de haham nu e acelaşi lucru cu meseria de bază a lui Moş Crăciun, care este cea de hohohom. Bun, şi atunci ce este un haham şi, mai ales, cu ce se ocupă el? Pentru a înţelege vom face un scurt istoric. Citiţi cu atenţie.

Hahamul aparţine speciei Hahamo Sapiens, adevăratul urmaş al lui Hahahomo Erectus. Încă din vremuri preisorice, hahamul îşi muncea singur ogorul iar recolta o punea în hahahambar. Viaţa lui decurgea cam ca în romanul Desculţ, de Zahaharia Stancu. De dimineaţă el bea un păhărel de hahahorincă, după care pleca hahabont prin sat. Lua ceva-n traistă, înhăhăma repede caii şi pleca. Dacă îi era frig, îşi mai punea o hăhăinuţă pe el, ca să nu îngheţe. În sezonul rece hahamul evita drumurile prin pădure de frica lupilor, care iarna umblă în hahahaite.

Dar viaţa de haham era frumoasă şi ziua trecea repede. Seara, tot hahamul mergea la hahahora satului, să danseze. Fete şi băieţi care  ca să voiau să socializeze se duceau la Hahanul lui Manuc sau la Hahanul Piraţilor şi beau câte o hahahalbă de bere rece. Însă de multe ori acolo ieşea scandal mare, pentru că băieţii stăteau la masă şi se tot hoholbau la femeile altora. Din acele vremuri există şi povestea unui erou popular căutat de poteră, celebrul Iancu Jianu Hahaiducul.

Acestea erau vremurile de aur ale meseriei de haham. Deşi este pe lista meseriilor pe cale de dispariţie, astăzi această ocupaţie nobilă e pe cale să renască, mulţumită nouă în primul rând, celor de la TNR, dar şi celor câţiva oameni care o înţeleg şi o apreciază aşa cum se cuvine.