Despre rahatul de cîine

Locuiesc central, mai exact în centrul carterului Ghencea. Să vă explic puţin cam cum stă treaba în cartierul Ghencea, zona de la capătul tramvaiului 41, adică ultracentral.
E plin de căcat de cîine. Peste tot, nămeţi.
Cred că şi în copaci dacă te uiţi atent vezi rahaţi de cîine atîrnaţi ca beteală.

Cîini comunitari, vagabonzi, sînt foarte puţini la număr, iar după cum li se văd coastele nici nu prea cred că sînt mari producători de rahat.
Cei mulţi sînt cîinii de casă – canes domesticus Ghenceae, în latină – care mănîncă pe zi cam cît ar ajunge să faci o nuntă în Africa. Stăpînii lor, căci aici voiam să ajung, sînt fiinţe alese care iubesc animalele, acestea slobozesc un bolovan de rahat în mijlocul trotoarului se întorc cu fundul şi trec mai departe. Dar dacă vreunul te vede că scuipi pe stradă sau arunci chiştocul de la ţigară, rămîn ca înmărmuriţi şi îi auzi dînd din buze în urmă: „Animale, nu ai ce să le faci!”
Mi-am jurat că îl iau pe unul de-ăsta cu cîine şi îi dau cu ziarul peste nas pînă îşi învaţă cîinele să facă caca la veceu.
Am călcat în atîta căcat şi nici măcar norocul de a mă muta în alt cartier nu-l am!