Joburi de criză: Brancardier la competiţiile de sumo

Din ce în ce mai mulţi români pleacă la muncă în Japonia. Ce-i drept, acum nici nu mai există alte variante. În Spania şi Italia cu greu mai găseşti joburi, nemţii au destui şomeri să dea şi la alţii, grecii mai angajează doar pe bază de voluntariat. Japonia e tot ce-a mai rămas, şi asta nu numai pentru dansatoarele din buric. Se pare că pleacă într-acolo inclusiv ţigăncile alea bătrâne care vând seminţe, au auzit ele că Japonia se mai numeşte şi “floarea soarelui răsare”.

Printre bărbaţi, cea mai populară meserie este cea de brancardier la competiţiile de sumo. Românii se înghesuie, îşi dau coate, se îmbrâncesc, se iau la trântă, uneori totul degenerează în adevărate certuri, numai să prindă un post de brancardier. Deşi ingrată – toţi spun că este o meserie grea –  meseria de brancardier este foarte bine plătită. Se pare că în afară de români, foarte puţini sunt dispuşi să o practice.

„Noi suntem de mici obişnuiţi cu greutăţile”, ne-a explicat Costel Sepuceanu, proaspăt angajat pe post de brancardier la un club de sumo din Tokio. “În plus, ai mei aveau pământ şi-l semănau cu grâu, am mai lucrat cu batoza.”

Sepuceanu spune că e mulţumit de banii pe care îi ia. Fraţii lui, mai puţin norocoşi, au ajuns cerşetori la Osaka, trăiesc din mila oamenilor – iar japonezii sunt nemiloşi, aţi văzut în filmele cu samurai.

„Am trei fraţi, dar numai doi au venit cu mine în Japonia”, ne-a spus Sepuceanu. “Amândoi sunt cerşetori, dar eu le zic ieniceri, pentru că cer yeni.”

Sepuceanu are un singur regret: nu se simte respectat de japonezi. El susţine că luptătorii de sumo pe care îi deserveşte îi dau mult de furcă, uneori intenţionat, pentru că ştiu că e român şi că are nevoie de banii ăia.

“Cad din te miri ce, special ca să-i ridic eu şi să-i pun pe targă. Câteodată mai trag şi de timp, în timpul luptelor se culcă la pământ după cel mai mic contact, numai să-i impresioneze pe arbitrii. Ar trebui să existe sancţiuni mai dure împotriva simulărilor, să nu se mai dea loviţi la cea mai mică atingere.”