O zi din viaţa unui pirat somalez

De dimineaţă m-am trezit mahmur, n-aveam niciun chef să ies pe mare. Când a sunat ceasul deşteptător, visam că sunt în concediu, undeva într-un loc exotic cu iarbă, ploaie şi aprozare pline. Stăteam la coadă ca să-mi iau o legătură de ceapă verde, dar nu mă deranja, ceapa era atât de verde, iar blonda din faţa mea atât de distinsă – semăna cu o suedeză pe care am aruncat-o peste bord, la rechini, săptămâna trecută – că aş fi tot aşteptat în aprozarul ăla.

Sau poate nu era ceapă verde, poate că era praz. În fine. Ideea e că a sunat ceasul deşteptător iar eu n-aveam niciun chef să merg la muncă. 

Aici fac o mică paranteză. Nevastă-mea nu crede că sunt făcut pentru meseria asta. Zice că sunt prea milos pentru un pirat. „Uite, tu nu eşti în stare nici să tai o găină”, îmi spune. De fapt, eu nu tai găini pentru că nu avem. Din acelaşi motiv nici pui congelaţi nu tai, deşi nevastă-mea crede că mi-e milă să bag cuţitul în carnea lor îngheţată. “Tu nu i-ai face rău nici măcar unui ţânţar anofel”, îmi mai spune. Şi aici are dreptate, de ţânţarii anofel chiar mi-e milă.

Oricum, ca pirat sunt nemilos, ea nu m-a văzut niciodată la lucru. Îmi văd de treaba mea, n-am mamă, n-am tată. Au murit amândoi acum ceva timp, erau bătrâni, trecuţi bine de treizeci de ani. Tata, săracu, avea o vorbă: Ca pirat, trebuie să ai papagal, ca să-ţi îmbârligi victimele. El m-a făcut să-mi cumpăr primul meu papagal, dar de prea puţine ori m-a ajutat să îmbârlig pe cineva. L-am tot ţinut pe umăr doar pentru impresia artistică, altfel nu era bun de nimic. Cred că avea şi un uşor retard mental. Cu al doilea papagal, pe care îl mai am şi acum – Iliuţă îl cheamă – a fost altceva. Spirit rafinat, puţin snob, Iliuţă îmi recită poeme, e o încântare să ies cu el pe mare. Ieri mi-a compus o poezie de dragoste. Era de Rilke. Din păcate, tot nu mă ajută să îmbârlig oameni, e prea tocilar. Trebuie să fac asta singur, eventual împreună cu colegii mei de barcă. Şi aici închid paranteza.

Mi-am pus în grabă costumul meu cel bun, de mers la birou, am înşfăcat servieta – iau mereu după mine o servietă plină cu bolovani, sunt foarte slab şi altfel m-ar sufla vântul – şi dus am fost. La ora aia, pe la 8 şi ceva, era o aglomeraţie de nedescris în caruţa trasă de măgari, care duce piraţii în port. Tot drumul s-a frecat de mine un pirat corporatist cu respiraţia urât mirositoare. Nu-i suport pe ăştia. Sclavesc pe corăbii mari, multinţionale, în birouri aerisite şi bine luminate, iar vara merg, câte două săptămâni, în Caraibe, în team building. Habar n-au ce înseamnă să piratezi cu o barcă mică, să te tragi de şireturi cu căpitanul tău, să ieşi cu el la bere. Am numai dispreţ pentru piraţii corporatişti.

Am ajuns în port cu întârziere, barca mea se pregătea să plece. Colegii de birou s-au uitat cam urât la mine, mereu vin ultimul. Căpitanul m-a ameninţat iar că o să-mi taie 20% din salariu dacă se mai întâmplă, dar nu l-am luat în seamă. Spune multe la nervi. “O să punem toţi mână de la mână şi o să furăm un ceas deşteptător, să ţi-l facem cadou”, a spus căpitanul, după ce s-a mai liniştit. „Îţi cam place somnul, băi băiatule.”

Iliuţă mă aştepta pe birou, acolo unde îi lăsasem colivia. Îi povestea unei colege ce vrea să facă în concediu. Culmea, erau fix planurile mele, dar l-am lăsat ca pe el. Până la urmă, e şi ăsta un semn că mă admiră.

„Haide, pune-ţi papagalul pe umăr şi la treabă”, mi-a zis căpitanul. „Plecăm în larg, e plin Golful Aden de nave de pasageri care aşteaptă să fie acostate. Ahmed, ascultă la mine, băi băiatule, nu-ţi mai iei pauză de masă dacă nu treci la lucru imediat. Da ce facem aici, ne jucăm?”

Aparent, căpitanului îi venise ciclul, poate pentru prima oară.

“Nu-l băga în seamă, mi-a zis unul dintre colegi, e cătrănit că acum are şi el şefi. A vândut barca unor investitori şi acum a ajuns simplu angajat. Îl strâng ăştia cu uşa să scoată profit.”

Oricum, îmi luasem deja pauza de masă pe săptămâna aia. Cu două zile-n urmă adusesem de-acasă un bob de orez, pe care l-am împărţit cu tot echipajul. A fost mare ospăţ. Ne-am şi îmbătat, dar cu apă rece, pentru că rom n-avem. Dacă am avea rom, am fi mai graşi, pentru că romul conţine foarte multe calorii. Ne-a explicat asta Iliuţă, dar când l-am întrebat câte calorii are carnea de papagal a tăcut din gură, nu i-a mai ars de glumă.

-Unde e Ismail? a început căpitanul să bombănească, după un timp. Ăsta iar n-a venit la muncă.

-A sunat de dimineaţă, cică are malarie, nu poate să ajungă azi.

-Ăsta are malarie în fiecare săptămână. Las’ că nu mai pupă el al trişpelea salariu. Poate nici pe următoru nu-l mai prinde la noi în barcă.

Mai târziu eram în larg, singuri cuc. Vase de pasageri ca să acostăm şi noi, ioc. Căpitanul a ieşit pe punte şi ne-a promis că ne scoate la film în mall dacă prindem ceva, orice. Era disperat, se vedea pe faţa lui, albise complet, arăta ca Bănel Nicoliţă.

Dacă era după noi, am fi tot acostat nave, dar n-aveam ce. Am început să dăm ture pe mare, în câteva ore am parcurs tot golful înainte şi înapoi. Abia spre sfârşitul zilei am văzut o navă franceză de pasageri, de care ne-am apropiat discret. Când se uitau spre noi, ne puneam repede în profil, la cât de subţiri eram nu ne mai vedeau deloc, credeau că-i goală barca. Adia un vând uşor, dar noi ne ţineam bine de vâsle şi n-a fost nimeni luat pe sus. Un soare palid ne ardea, făcându-ne chiar mai negri decât eram.

Când am ajuns lângă vasul francez, ne-am urcat pe punte cu chef de scandal. Ideea era urmatoarea: unul dintre noi băga mâna în buzunarele pasagerilor bogaţi, iar ceilalţi interveneau în caz că vreun pasager observa că e jefuit.

Aveam nevoie de o diversiune, până una alta. Pardalian şi Ogonuglu încep să se ia la bătaie, francezii cu caviaru-n nas se adună ca la urs, eu îi buzunăresc, iar restul piraţilor au grijă să nu se bage nimeni.

La un moment dat, soţia unui bogătaş vede ce fac şi îmi atrage atenţia.

-Ce vă-mpingeţi, doamnă? o întreb. Nu vă mai ajunge vasul?
-Tinere, ai grijă cum vorbeşti! Ţi-aş putea fi mamă. Sau, mă rog, nu ştiu dacă aş putea, că eşti negru ca smoala de-o pun ăia din ţările sărace pe blocuri, să nu le mai plouă-n casă.
Până la urmă s-a dat la o parte, dar tot a venit să mă ia la rost unul cu brandul cât conducta care aprovizionează cu gaze Europa de Vest.

-Băi golanule, tu ce cauţi aici? Ia zi, ai bilet? mi-a spus ăsta, şi imediat m-a înşfăcat de mână.
-Haoleu, să moară ce-am prin casă, m-ai văzut mai negru şi te iei de mine. Dom’ cârmaci, ia uite ce-mi face.
Atunci s-au băgat în seamă şi colegii mei. Câţiva l-au înconjurat pe ăla cu braţul cât conducta Gazprom, trei s-au pus lângă ceilalţi bogătaşi, să nu-i lase să se bage, iar eu m-am suit pe un ghem de sfoară şi am început să strig că suntem piraţi şi că vrem toţi banii lor. Din fericire, am avut proasta inspiraţie să mă aşez din profil, că au început pasagerii vasului să se cace pe ei de frică. Mă auzeau, dar nu vedeau de unde vine vocea. Credeau că sunt o fantomă, că vasul e bântuit, mai ales că, de nemâncat ce eram, vorbeam aşa, mai fără vlagă, cum fac fantomele prin filme.  

Am ajuns seara acasă încărcat de bani, de faimă, de femei. Mă rog, mai puţin de faimă şi de femei.

Înainte să plec de la muncă, şeful mi-a promis că o să bage bani într-o corabie mai mare, să avem şi noi birouri aerisite, bine luminate, poate că o să ne şi ducă vara în team buildinguri în Caraibe. Situaţia s-a schimbat acum, de când ne-au preluat investitorii. Afacerea e mai sigură, salariile mai mari. Am trecut la un alt nivel. Mi-e milă de ăia care lucrează în bărci mici, de azi pe mâine. Sunt aşa, ca ţânţarii anofeli.