Sărăcia i-a făcut pe oamenii din Delta Dunării să trăiască la Mila 23

Criza economică i-a adus pe unii oameni să facă gesturi inimaginabile. O parte dintre locuitorii Deltei au lăsat ruşinea de-o parte şi trăiesc acum la Mila 23, un loc lipsit de orice speranţă. După ce ani de zile şi-au câştigat existenţa doar din roadele naturii, oamenii de aici apelează acum la mila publică 23 şi stau toată ziua cu mâna întinsă la trecători. Lucru foarte trist, deoarece pe acolo nu prea trece nimeni.

Ca un blestem, la Mila 23 nu sunt nici drumuri asfaltate, deci jaful la drumul mare iese din discuţie. Singurele mijloace de supravieţuire ale localnicilor rămân rezistenţa prin cultură şi literatura de sertar.

Nici turismul rural nu este o variantă eficientă de relansare economică a acestei zone defavorizate, pentru că toate obiective turistice de aici sunt în sălbăticie. Primarul, o persoană umilă şi înţeleaptă, ne explică situaţia: „Hoardele de ţânţarii sălbatici uriaşi păzesc zi şi noapte aceste obiective turistice, iar oricine le încalcă teritoriul este ucis cu brutalitate şi mâncat de viu. Craniile turiştilor căzuţi victime sunt purtate la gât de către ţânţari ca nişte trofee, spre groaza localnicilor de la Mila 23.”

Mai multe expediţii turistice au fost organizate aici, dar de fiecare dată turiştii au dispărut fără urmă. Acum nimeni nu mai are curajul să plece din sat. Atmosfera este dezolantă. O doamnă profesoară, educată şi bine îmbrăcată, stă cu mâinile întinse către echipa TNR. Cu ochii umezi, ne-a spus pe un ton tânguit: „Oameni buni cu suflet bun, cu credinţă-n Dumnezeu, noi suntem şase profesoare aici, la Mila 23, şi nu avem niciun venit.”