Ţigări rulate în Germania

Credeam că după ce o să ajung în Germania şi o să termin pachetele de Lucky Strike aduse de acasă o să mă las de fumat. La cât costă ţigările aici, trebuie să-ţi iei un al doilea job dacă vrei să fii fumător. Nemţii care fumează, dar au un singur loc de muncă, sunt vânaţi de fisc mai ceva ca mistreţii pe domeniul lui Ţiriac. Cum ar veni, de unde au ei bani să-şi ia în fiecare lună câte un pachet nou de ţigări? Precis înregistrează venituri ilicite, din activităţi care pot fi lesne subsumate muncii la negru.

Practic, fumătorii care nu vor să-şi cheltuiască economiile de-o viaţă pe ţigări (ieri am auzit, de exemplu, că nu ştiu ce casă de licitaţii din Berlin a obţinut o sumă record pe un pachet de Pall Mall fără timbru, adus din Republica Moldova, imaginaţi-vă cât costă alea timbrate!), deci fumătorii cu mijloace financiare limitate au o singură soluţie: pachetele de tutun. Asta e calea pe care am ales-o şi eu: îmi fac ţigările cu mâna mea. Cum ar veni, fumez ţigări rulate în Germania. 

Ieri, după o pauză greu de suportat, de câteva săptămâni, mi-am luat un nou pachet de tutun. Lucky Strike, bineînţeles. Sunt singurele ţigări pentru care merită să-ţi rişti viaţa. Mi-am luat deci unul dintre pachetele alea de tutun pe care vezi scris obişnuitul lor avertisment – Rauchen macht frei sau ceva de genul ăsta, că nu ştiu germană – şi, ca să-l inaugurez, am invitat-o la o ţigară pe una dintre colegele mele românce, care tocmai se întosese din oraş. 

Am ieşit atunci afară, să fumăm, că în cămin nu avem voie. În Germania e interzis fumatul în clădiri cu utilitate publică, aşa că poţi face asta doar afară, în frig. Dealtfel, mulţi se lasă de fumat aici din cauza cancerului. Din cauza cancerului de afară, a gerului, cum ar veni.

“Când ne întoarcem, să-mi aminteşti să-ţi dau ceva, am un cadou pentru tine”, îmi zice colega.

“Ce e?” o întreb.

“N-o să ghiceşti niciodată. Uite, ai o mie de încercări şi tot nu ghiceşti”

“E o carte?”

“Nu.”

Am încercat pe urmă toate variantele posibile, trebuia să profit de cele o mie de încercări pe care mi le dăduse, nu te întâlneşti în fiecare zi cu o şansă ca asta. O prăjitură cu marţipan, un DVD, baterii noi pentru ceas, un ghid al Berlinului, o hartă a oraşului cu toate denumirile trecute în caractere chirilice, un accelerator de particule, un câine mort, baterii noi pentru celălat ceas…Degeaba. Nu era nimic din toate astea. Şi partea proastă e că nici n-am putut să mă bucur ca lumea de ţigară.

După ce am terminat de fumat şi ne-am întors în cămin, colega asta a mea mi-a dat o bandă de film cu 24 de cadre.

“E o secundă de film”, mi-a explicat. “Am fost la Muzeul Filmului din Potsdamer Platz şi am şutit-o de acolo.”

Am ridicat filmul să mă uit în el la lumină şi am văzut acolo 24 de imagini ale aceluiaşi ochi, cu irisul tăiat de striaţii ca pulpa unei portocale.

“E mişto”, am spus uşor melancolic.”Acum mai am, totuşi, o singură dorinţă. Aş vrea să pot da timpul înapoi. Nu cu mult, cu o jumătate de oră, iar atunci când tu îmi spui că n-o să ghicesc niciodată ce mi-ai adus, eu să raspund prompt: E cumva o secundă de film?”