Despre cîţiva şoimăniţi mental: Capatos şi Bianca

Capatos mi-a rămas în minte ca un mare figurant din vremea în care făcea un soi de matinal cu Cioran, sau cu Eliade, nu-mi mai amintesc bine. Oricum, îmi aduc aminte că a povestit cum, pe timpuri, făcea el cele mai tari interviuri din Playboy şi cum, alături de alţi tineri entuziaşti a pus umărul la propăşirea Evenimentului zilei. Care e ideea? Ideea e că vorbea despre toate acestea cam ca Tristan Tzara despre perioada de început a dadaismului. Vezi Doamne, aveam de-a face cu un zirist hîrşîit, care clădise cîteva ziare, un bătrînel simpatic care băuse cu Guttenberg cu o seară înainte ca acesta să inventeze tiparul… Motiv pentru care, deşi omul avea o brumă de umor, o spoială, nu l-am urmărit niciodată.
Azi însă am citit ceva ce m-a zguduit. Un interviu cu Capatos în care vorbeşte despre mizeria aia de „Show Păcătos” mai ceva decît a vorbit Michelangelo despre Capela Sixtină.

Dan Diaconescu măcar nu spune că ce face el se deosebeşte cu mult de rahatul de cîine, ba chiar a recunoscut de cîteva ori că mizează pe prostia românului. Capatos însă vrea să meargă şi în Rai şi după ce mănîncă seară de seară rahat cu polonicul, mai vrea să-i miroase şi gura a levănţică a doua zi. Aici începe greaţa…
Iată ce spune Dan Capatos despre jegul ăla de emisiune plină de gagici siliconate, retardate, şoimănite intelectual, în care se aşteaptă cu sufletul la gură bătaia orei 12 ca să se poată arăta o ţîţă amărîtă: „Încercăm să explorăm noi zone de interes din sfera entertainmentului de la ora 12 noaptea. Entertainmentul la ora aceea este foarte permisiv, ca să zic aşa. Îşi permite să jongleze în foarte multe planuri (…)”
E ca şi cum aş vedea-o pe Sandra Brown explicînd de ce cartea ei „Violul” ar fi meritat s-o promoveze pe lista scurtă de la Premiul Nobel pentru Literatură.
Şi încă ceva, un pasaj apocaliptic despre Bianca, femeia eroină care să ţîţă în pădure ca în povestirile lui Gala Galaction: „Aportul Biancăi e major, chiar dacă nu face prea multe în emisiune.”