Shutter Island – film prost şi lung

Se prea poate ca Scorsese să ajungă acum, la bătrâneţe, când scoate rahaturi,  să se umple de Oscaruri. Am văzut ieri Shutter Island şi, într-adevăr, după o oră de film, m-am gândit excitat, dar şi îngrijorat, la continuarea posibilă, la ce sfârşit va găsi.
Din păcate, l-a ales pe cel mai prost. Să mă justific.

Di Caprio este un agent FBI. A participat la al II-lea RM – a fost printre cei care au eliberat lagărul de la Dachau. E anul 1954. Între timp a fost căsătorit şi aflăm din primele fraze ale filmului că nevasta sa a murit într-un incendiu.
El şi un coleg vin pe Shutter Island, o insulă penitenciar pentru infractorii şi criminalii cu boli psihice grave, pentru că a dispărut o pacientă. Ideea e că nu prea avea unde să dispară, mai ales că celula sa era închisă şi nu era nici o ieşire săpată sau altceva…
Atmosfera e tensionată, cerul e gri, plouă, e furtună, uragan, agentul face cunoştinţă cu un doctor pe care îl bănuieşte el că ar fi un nazist fugit, nevasta moartă îi apare în vis, dar şi aievea…
Asta e cam tot ce e bun la acest film. Sunt elementele de început, care urmează să fie unite de un final spectaculos. Asta nu se mai întâmplă însă.
El, agentul, este pacientul pe care îl caută. Îşi omorâse nevasta care – fără nici un motiv dat în film – îi omorâse pe cei trei copii ai lor.
La mijloc mai sunt câteva indicii care, dacă nu ar fi fost atât de prost introduse, poate că nu ar fi şocat prin iraţionalitate. Aşa este scena în care agentul FBI o găseşte pe pacienta lipsă, aceasta stînd într-o peşteră în stânca abruptă, săpată de apă aproape vertical, loc în care unei femei de vreo 50 de ani i-ar fi fost imposibil să ajungă.
Căutaţi alt film, ăsta e de rahat!