Inspirat de secui, am cerut autonomie teritorială, dar soţia m-a refuzat

Inspirat de secui, care au accelerat în ultimele zile discuţiile despre autonomie, am decis să apelez şi eu la acest mic exerciţiu democratic. Am băut trei beri pentru a-mi face curaj, după care m-am afişat în faţa soţiei şi i-am spus pe un ton impunător „Draga mea, vreau autonomie teritorială! Vreau propria mea cameră, unde să funcţioneze exclusiv regulile impuse de mine, unde să se intre doar pe bază de invitaţie scrisă din partea mea. E dreptul meu, garantat de constituţia Uniunii Europene.”

I-am dat inclusiv un citat din Laszlo Tokes, care zicea ieri că până şi secuii pot obţine autonomia dacă ies în stradă. Iar pentru ca pretenţia mea de autonomie să pară decentă, nicidecum exagerată, i-am spus că ar trebui să-mi mulţumească pentru că nu i-am cerut autonomie teritorială şi în patul conjugal. Plus că i-am promis la schimb autonomie teritorială în bucătărie.

Rezultatul? Nimic, absolut nimic. Nici măcar nu m-a luat în serios, a pufnit-o râsul când m-a auzit. Asta în timp ce mă întreba câte beri am băut, deşi eu unul nu văd care-i legătura. Fapt care mă face să mă simt discriminat. Adică secuii au voie cu astfel de revendicări, bagă toată ziua placa cu autonomia, iar eu n-am voie nici măcar să deschid gura. Nu zic să-mi fie acceptată cererea, dar măcar să fie şi ea luată în considerare. Vreau şi eu talk-show-uri în care să se dezbată dreptul meu la autonomie, vreau să scrie CTP-ul despre revendicarea mea, vreau să voteze telespectatorii OTV prin sms dacă ar fi bine să primesc autonomie sau nu.

Promit că o să-i ţin pe secui la curent cu evoluţia cererii mele de autonomie. Când eu o voi primi o să consider că merită şi secuii autonomie. Doar suntem egali în ţara asta, nu?